luni, 23 noiembrie 2009
Din nou despre nemurire
Dragă Cezar
(fazele anterioare ale dialogului se găsesc la adresa aceasta, în comentariile de la sfârşitul articolului "Morţii cu morţii")

Nu e nici o problemă că ai întârziat cu răspunsul. De fapt, adevărata problemă nu este de a da nişte replici, mai devreme sau mai târziu, ci de a verifica serios, cu Scriptura, care este adevărul.

Ai adus din nou pilda bogatului din Lc 16 ca argument al nemuririi sufletului, ceea ce înseamnă că n-am fost înţeles. Deocamdată cred că am argumentat destul, deşi nu am sentimentul perfecţiunii. Sunt absolut convins că mintea care vrea să înţeleagă va înţelege. Dacă răsplata vine imediat după moarte, învierea nu foloseşte la nimic, sau cel puţin nu ar fi principalul eveniment al mântuirii. Dar Pavel arată clar în 1 Cor 15 că învierea lui Iisus este SINGURA noastră speranţă, deoarece este garanţia că şi noi vom învia. Fără înviere nu există viaţă veşnică. În concluzie, teoria nemuririi înainte de înviere cade. Singura nemurire a sufletului care este legitimă, naturală, supranaturală şi creştină, este aceea pe care o primim prin învierea drepţilor. Omul în sine nu este nemuritor, nu este dumnezeu. Nemurirea naturală a sufletului este o minciună fundamentală a tuturor religiilor păgâne. Majoritatea ereziilor din creştinism, erezii botezate şi proclamate ca dogme de sinoade se bazează pe arhierezia nemuririi naturale a sufletului. Ea nu se poate găsi în Biblie decât prin manipularea textului ca să reiasă altceva decât a intenţionat Domnul.

Am spus, pilda este o parabolă, ca şi o fabulă, are caracter literar-didactic, nu dogmatic. Este o anecdotă fariseică pe care Iisus a preluat-o ca să le aducă aminte fariseilor lucruri pe care tindeau să le uite. În această pildă, cele două locuri sunt Gheena şi Sânul lui AVraam. Sânul lui Avraam nu este un loc ceresc. Te rog să citeşti Discursul despre Hades (în scrierile lui Josephus, deşi poate fi de la Hipolit), singura scriere antică în care apare descrierea credinţei populare în Hades, cu cele două locuri pe care le cuprinde. Sânul lui Avraam nu era sus în concepţia iudaică populară, care se reflectă în pildă, ci era în acelaşi loc subteran, unde se afla, dicolo de prăpastie, Gheena. Bineînţeles, ambele locuri sunt fantastice, ţin de imaginaţia populară, şi se folosesc în pildă doar ca scenariu fictiv, cu scop didactic.

Singurul ghid sigur pe care-l avem spre soarta cea bună este Sfânta Scriptură (am zis eu). Şi ai spus că această propoziţie nu-ţi pare ortodoxă. Dacă definim ortodoxia ca doctrina dogmatică formulată de sinoadele „ecumenice”, atunci înţelegerea mea nu este ortodoxă (fiindcă există dogma sfintei tradiţii). Dar dacă ne referim simplu la ortodoxia biblică, nu mai avem nevoie de alt criteriu. Altminteri ar fi prea complicat să acceptăm Sfânta Tradiţie a tuturor bisericilor care pretind că provin de la apostoli. Biblia sigur vine de la apostoli, şi nu are nevoie de altă confirmare.

Ceea ce ai scris referitor la doctrina nemuririi sufletului în primul secol este pură speculaţie. Când voi avea mai mult timp, voi pune în scris cercetările mele în domeniu şi voi arăta, cu ajutorul Domnului, că cele mai vechi scriseri creştine, începând cu NT, nu susţin nemurirea naturală a sufletului. Referirile la Pavel sunt pură speculaţie. Mulţi teologi serioşi au dovedit că Pavel nu a crezut în nemurirea sufletului. Luca spune că a făcut cercetări cu privire la viaţa lui Iisus (Luca 1:1-2) şi astfel a aflat de la unii martor, această pildă rostită de El. Dar nu uita, ea nu este mai mult decât o pildă.

Referitor la învierea lui Moise, ideea că îngerii nu sunt trimişi să învie pe nimeni este o afirmaţie nesusţinută. Îngerii au multe roluri de îndeplinit. Prin ei au fost nimicite oştiri duşmane (Is 37:36), prin ei sunt ţinute în frâu multe dezastre (Apoc 1:1-3), unii au fost eliberaţi din închisoare de către îngeri (FA 12:7). Şi exact cum ai spus, îngerul de la mormântul lui Iisus ce ar fi căutat acolo, dacă nu pentru învierea lui Iisus? Doar pentru a da piatra laoparte!? Şi dacă Dumnezeu a folosit uneori oameni (Elisei, Petru, Pavel), ca să învie morţi, transmiţând cuvântul Lui dătător de viaţă, de ce n-ar fi putut folosi un înger în cazul lui Moise? Dacă o idee nu este pomenită în Filocalie, nu înseamnă că este idioată!

Dar mai mult, Mihail nu este un înger oarecare, ci este Arhanghelul („Voievodul îngerilor”), care în ciuda tradiţiei populare creştine, este Christos, singurul numit Arhanghel în Biblie, Cel care învie morţii (1Tes 4:16 DOmnul vine „cu glas de arhanghel”). El este izbăvitorul nostru de Satan (Dan 12:1; Ap 12:7), El este acel Înger (Sol) al Domnului, identic cu Dumnezeu (cezi Exodul 3 şi multe alte locuri din VT), Christosul preexistent. Poate că te miră identificarea mea, dar cuvântul înger (ebr. mal’akh; gr. ánghelos) este folosit în Biblie cu sensul de „sol”, „ambasador”, şi nu cu sensul actual care se referă la o creatură, nu la o funcţie. De aceea, noi susţinem în acelaşi timp divinitatea lui Iisus şi funcţia Lui de Comandant Suprem al îngerilor, aspecte care nu sunt incompatibile. Aşa cum Dumnezeu este Comandantul Suprem al Îngerilor, aşa este şi Fiul Său. Numele מיכאל Miy-kha-’Eil înseamnă „Cine este ca Dumnezeu?”, o adevărată provocare adresată tuturor pretendenţilor la statutul de Dumnezeu, atât idolilor, falşilor zei, cât şi tuturor îngerilor, sfinţilor etc., pe care oamenii ar încerca să-i aşeze în acelaşi sfat cu Dumnezeu.

În concluzie, dacă Mihail – „Solul lui Iahwé” este Christosul preexistent, adică Dumnezeul care a condus pe Israel în stâlp de foc şi de nor şi care a dat instrucţiuni prin Moise şi mai târziu prin Profeţi, atunci El nu avea nevoie doar să joace rol de purtător de cuvânt, ca Petru, care a înviat pe Tabita, fiindcă Michael-Christos are viaţa în Sine Însuşi, slăvit să-I fie Numele !

Nu, nu periclităm deloc doctrina biblică a mântuirii, când afirmăm că Moise a fost înviat înainte de Christos. Toţi cei care au fost sau vor fi mântuiţi vreodată, sunt mântuiţi prin Christos. Credincioşii dinainte de moartea lui Iisus sunt mântuiţi pe temeiul jertfei lui Iisus, în mod anticipativ, pentru că planul fusese făcut şi era asigurat încă înainte de întemeierea lumii (1 Pt 1:20; Ef 1:4). Şi pe acelaşi temei suntem mântuiţi noi astăzi. Jertfa lui Iisus avea efect haristic proactiv, fiind dumnezeiască şi desăvârşită. Nu numai mântuirea celor din vechime a fost făcută în contul jertfei lui Christos care urma să vină, dar chiar Creaţia şi-a avut temeiul în Crucea mântuitoare; fiindcă dacă Dumnezeu nu ar fi avut preştiinţa căderii omului şi posibilitatea recuperării lui, nu l-ar mai fi făcut.

Dumnezeu nu are nevoie să coboare pe sfinţii răpiţi la cer (Enoh şi Ilie) ca să moară, pentru că cei care au fost duşi la cer a fost mântuiţi deja. De ce ar fi necesară moartea? Este greşită ideea că moartea aceasta este plata păcatului. Aceasta este „somn”, „adormire” nu moarte, fiindcă după adormire urmează trezirea. Plata păcatului este moartea cea fără speranţă şi fără înviere, numită moartea a doua (Ap 20:14; 21:8). Din ea nu mai există trezire. Moartea pe care o suferim noi astăzi, nu este un tribut obligatoriu de plătit cuiva. Ea este urmarea faptului că suntem muritori, că nu mai avem acces la Arborele Vieţii, ca să ne regenerăm permanent (Gn 3:22-24; Ap 22:14).