Citat:
În prealabil postat de Fani71
Nu cred ca se contrazice ce spui tu cu ceea ce spuneam eu mai sus despre libertate.
Insa ce spui in prima fraza se contrazice cu ce spui dupa aia. Daca apostolii numai oamenilor indumnezeiti le vorbeau, cum se face ca in aceleasi epistole li se adreseaza tuturor celor dintr-o biserica si ii si admonesteaza pentru erezii si pacate?
Sigur ca devenim cu adevarat liberi sau ne exercitam cu adevarat libertatea abia atunci cand suntem indumnezeiti, insa si prin faptul ca suntem botezati si ne impartasim avem deja o libertate si dupa ea, dupa folosirea ei vom fi judecati. Nu dupa respectarea unor reguli.
Poruncile trebuie sa le inplinim din dragoste, in toata libertatea, nu pentru ca asa spune Biserica sau parintele duhovnic sau canoanele. (De aceea nu mi-a placut formularea parintelui Cleopa postata pe alt topic de 'regulile canonice' pentru a merge la biserica. Majoriatea sunt reguli care arata draghostea noastra pentru slujba, si pentru Dumnezeu, nu 'reguli canonice'.
|
Scriptura are mai multe nivele de actiune. Sunt cuvinte care se adreseaza celor începatori, cu scopul de a-i motiva sa apuce pe calea slujirii lui Dumnezeu si sunt cuvinte pentru cei mai avansati, ca ei sa înteleaga mai în profunzime tainele si pronia divine. Si asta se întâmpla amestecat în cadrul fiecarei epistole sau evanghelii. Apostolii nu vorbeau dupa mintea lor ci erau posedati de Duhul Sfânt si nu întelegeau nici ei de ce ce spuneau sau scriau anumite lucruri.
Referitor la primul tau mesaj din topic mai adaug ca felul cum anticii, inclusiv apostolii vorbeau despre libertate difera de felul cum o întelegem noi. Prin libertate ei întelegeau starea opusa sclaviei (societatea antica fiind sclavagista), noi întelegem mai degraba o stare opusa opresiunii. Sensul în care Scriptura vorbeste de libertate nu e cel de liber arbitru ci unul care absolva crestinii de îndatoririle fata de orânduirile lumesti. Supunerea fata de ele e doar o formalitate si trebuie abolita în anumite situatii, cum a fost de pilda porunca de a jertfi împaratilor considerati zei.
Poruncile nu trebuie sa le îndeplinim din dragoste ci din pricina ca neîmplinirea lor duce la pierzanie. În mod natural noi nu avem constiinta faptului ca pierzania vesnica e starea naturala a omului si ca dobândirea mântuirii e un proces extrem de anevoios, lung si riscant. Credem ca lacrimile Sfintilor si groaza lor în fata iadului sunt exagerari dar ei sunt cei ce traiau în realitate si noi, cu constiinta noastra linistita, suntem cei ce traim în lumea povestilor. În mod natural omul merge în iad dar crede ca merge în rai si foarte putini sunt cei care ajung sa cunoasca adevarul si eventual sa se mântuiasca, anume cei ce, în urma vietii de rugaciune si lupta cu patimile ajung la vederea duhovniceasca a starii cazute a omenirii si a lor, a starii de îndepartare de Dumnezeu si de pierzare.
Omul îsi faureste în mod firesc un univers de convingeri iluzorii, chiar si cel mai mare criminal are impresia ca îi va fi bine pe lumea cealalta. Dar când Duhul Sfânt se coboara la un om acela îsi vede întunericul launtric si osânda spre care merge si aceasta îi provoaca o stare de groaza. Exista si stari false de mustrare a constiintei, dar exista si stari harice ale acestei mustrari, stari care constituie începutul trairii în adevar a fiintei umane, traire care va continua daca omul se tine de poruncile lui Hristos. Starile false se refera la sentimentul fals de vina pentru anumite fapte, starile harice se refera la starea de necuratie, la înclinatiile patimase, la departarea de Dumnezeu.