Citat:
În prealabil postat de Fani71
Stii ca se spune ca sunt mai multe etape in viata duhovnicieasca: mai intai suntem ca niste robi, indeplinim poruncile de frica de pedeapsa (mi se pare ca tu aici la nivelul asta ramai poate fara sa iti dai seama). Pe urma suntem ca niste mercenari, le indeplinim sperand n salariu (raiul). In stafsit, le indepinim ca niste fii, din dragoste.
O viata spirituala care nu face progrese nu stagneaza, ci regreseaza. Nu putem ramane toata viata la stadiul de robi.
|
Mantuirea este grea, fara indoiala; ea presupune in primul rand
eliberarea noastra. Exista un moment cand se face o ruptura - un salt - intre viata omului vechi si plasmuirea omului nou. Si intr-adevar, omul nou prinde chip in timp. Cu toate acestea, convertitul
chiar este un om nou, mai asemenea lui Hristos decat cel vechi.
Si este firesc ca pe masura ce omul nou se dumireste, cunoasterea si vederea lui duhovniceasca sa fie mai precisa si mai adanca. De unde si uimirea si groaza in fata iadului a Sfintilor Parinti.
Si apoi indumnezeirea, si "nu eu traiesc, ci Hristos traieste in mine" si desavarsirea libertatii.
Dar, de la un cap la altul, totul se face prin eliberare, pana la
adevarata libertate, in Duh. Pana atunci, libertatea noastra nu este deplina, doar forma liberului arbitru duce cu gandul la libertatea deplina in Hristos, care este manifestata personal in cei indumnezeiti.
Asa ca eu nu vad asta ca un conflict intre "robi si fii". Oricat as fi de fiu, nu voi inceta niciodata a fi rob, caci chiar de ma indumnezeiesc in har, dupa fire tot creatura sunt, rob al dragostei dumnezeiesti.