[tricesimusseptimus]

În prealabil postat de MariS_

Astept interpretarea din "Hristos Lumina Lumii".

"Isus spusese că vrea să se întâlnească cu ucenicii Săi în Galilea; şi îndată ce a trecut Paştele, ei şi-au îndreptat paşii într-acolo. Lipsa lor de la Ierusalim în timpul sărbătorilor ar fi fost socotită drept indiferenţă şi rătăcire, de aceea au rămas până la sfârşitul lor; dar odată trecute, s-au întors bucuroşi acasă pentru a întâlni pe Mântuitorul, aşa cum le spusese El. Şapte dintre ucenicii Lui erau în grup, îmbrăcaţi în hainele umile de pescari; erau săraci în ce priveşte bunurile lumii acesteia, dar bogaţi în cunoaşterea şi trăirea adevărului, lucru care înaintea Cerului le dădea locul ce mai de frunte ca învăţători. Nu fuseseră elevi în şcolile profeţilor, dar timp de trei ani fuseseră învăţaţi de cel mai de seamă Educator pe care lumea L-a cunoscut vreodată. Sub îndrumările Lui, deveniseră nobili, inteligenţi, cultivaţi, ajungând unelte prin care oamenii puteau să fie îndrumaţi în cunoaşterea adevărului.
Cea mai mare parte a lucrării lui Hristos fusese săvârşită aproape de Marea Galileii. Îndată ce ucenicii s-au adunat într-un loc unde să nu fie tulburaţi, s-au găsit înconjuraţi de amintiri despre Isus şi lucrările Lui cele mari. Pe marea aceasta, pe când inima lor era cuprinsă de spaimă, iar furtuna turbată se năpustea asupra lor ca să-i nimicească, Isus a mers pe valuri pentru a-i scăpa. Tot aici furtuna a fost liniştită prin cuvintele Lui. Se putea vedea ţărmul unde peste zece mii de oameni fuseseră hrăniţi din câteva pâinişoare şi câţiva peşti. Nu departe era Capernaum, locul unde se făcuseră atâtea minuni. Pe când ucenicii priveau la toate acestea, mintea lor era plină de cuvintele şi faptele Mântuitorului lor.
Seara era plăcută şi Petru, care încă mai avea mare plăcere de corăbii şi de pescuit, dădu sfatul să se meargă pe mare şi să se arunce mrejele. Ceilalţi erau gata să meargă; aveau nevoie de hrană şi de îmbrăcăminte, lucruri pe care munca unei nopţi cu izbândă în pescuit li le-ar fi adus. Aşadar, au plecat cu corabia, dar n-au prins nimic. Au muncit toată noaptea dar fără nici un spor. În timpul orelor obositoare vorbeau despre Domnul lor, care le lipsea, şi îşi reaminteau de lucrurile minunate la care ei fuseseră martori, în lucrarea Lui de lângă mare. Se întrebau ce va fi cu ei în viitor şi se întristau când se gândeau la ceea ce-i aştepta.
În tot timpul acesta, un Supraveghetor singuratic i-a urmărit de pe ţărm cu ochiul Său, dar El era nevăzut . În cele din urmă, s-au revărsat zorile. Barca era numai la o mică depărtare de ţărm, şi ucenicii au văzut un Străin stând pe mal, care i-a oprit cu întrebarea : "Copii, aveţi ceva de mâncare? Când ei răspunseră : "Nu", El le zise : "Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a corăbiei, şi veţi găsi'. Au aruncat-o deci, şi n-o mai puteau trage de mulţimea peştilor".
Ioan a recunoscut pe Străin şi a spus către Petru : "Este Domnul". Petru era aşa de încântat şi de bucuros încât în nerăbdarea lui s-a aruncat în apă şi curând ajunse lângă Învăţătorul său. Ceilalţi ucenici au venit cu barca, trăgând plasa cu peşti după ei. "Când s-au coborât pe ţărm, au văzut acolo jăratec de cărbuni, peşte pus deasupra şi pâine".
Ei erau prea încântaţi ca să mai întrebe de unde era focul şi mâncarea. "Isus le-a zis : 'Aduceţi din peştii pe care i-aţi prins acum'". Petru dădu fuga după plasa pe care o lăsase şi ajută fraţilor săi să o tragă la ţărm. După ce s-a terminat lucrul şi s-au făcut pregătirile, Isus chemă pe ucenici să vină şi să mănânce. El frânse hrana şi o împărţi între ei şi fu cunoscut şi recunoscut de toţi cei şapte. Acum le reveni în minte minunea cu hrănirea celor cinci mii pe coasta muntelui; dar o temere misterioasă îi cuprinse şi în tăcere priveau la Mântuitorul înviat.
Le reveni cu putere în minte întâmplarea de lângă mare, atunci când Hristos îi chemase să-L urmeze. Îşi amintiră cum la porunca Lui se avântase spre larg şi aruncaseră plasa; de pescuirea minunată când năvoadele erau atât de pline încât erau gata să se rupă. După aceea, Isus îi chemase să lase corabia lor de pescuit şi le făgăduise că-i face pescari de oameni. El săvârşise din nou aceeaşi minune tocmai pentru ca să le readucă în minte întâmplarea aceea şi să adâncească impresia ei. Faptul acesta era o înnoire a însărcinării date ucenicilor. Ea arăta că moartea Învăţătorului lor nu slăbise datoria lor de a săvârşi lucrarea pe care le-o încredinţase. Cu toate că urmau să fie lipsiţi de tovărăşia Lui personală şi de mijloacele pe care le câştigaseră prin ocupaţia lor de mai înainte, Mântuitorul înviat urma să aibă şi mai departe grijă de ei. În timp ce vor face lucrarea Sa, El Se va îngriji de cele necesare lor. Isus avea un anumit scop când i-a îndemnat să arunce plasa în partea dreaptă a bărcii. Pe partea aceasta stătea El pe ţărm. Aceasta era partea credinţei. Dacă lucrau în legătură cu El - unind puterea Lui dumnezeiască cu străduinţele lor omeneşti - nu se putea să nu aibă succes.
Hristos trebuia să dea o altă lecţie care privea în mod deosebit pe Petru. Tăgăduirea Domnului său fusese în contrast ruşinos cu pretinsa credincioşie de mai înainte a lui Petru. El dezonorase pe Hristos şi arătase asupra sa neîncrederea fraţilor săi. Ei se gândeau că nu i se va mai îngădui să ocupe locul pe care îl avusese înainte între ei, şi el însuşi îşi dădea seama că nu mai inspira nici un fel de încredere. Înainte de a fi chemat să-şi reia lucrarea apostolică, trebuia să dea dovadă de pocăinţă. Fără aceasta, păcatul lui, deşi se pocăise de el, ar fi putut să-i nimicească influenţa ca serv al lui Hristos. Mântuitorul i-a dat prilej să recâştige încrederea fraţilor săi şi, pe cât posibil, să îndepărteze ocara pe care o adusese asupra Evangheliei.
Aici se dă o învăţătură pentru toţi urmaşii lui Hristos. Evanghelia nu face nici un compromis cu răul. Ea nu poate să scuze păcatul. Păcatele ascunse trebuie să fie mărturisite în ascuns înaintea lui Dumnezeu ; dar în ce priveşte păcatele făţişe, trebuie să se facă mărturisire pe faţă. Ocara păcatelor ucenicilor este aruncată asupra lui Hristos. Ele fac pe Satana să tresalte, iar sufletele îndoielnice , să se poticnească . Dând dovadă de pocăinţă ucenicul, pe cât îi stă în putinţă, trebuie să îndepărteze această ocară.
Pe când Hristos şi ucenicii mâncau la marginea mării împreună, Mântuitorul puse lui Petru întrebarea : "Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti mai mult decât aceştia ?", referindu-Se la fraţii lui. Petru spusese o dată : "Chiar dacă toţi ar găsi în Tine o pricină de poticnire , eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire." Matei 26,33. Dar de astă dată el se preţui mai mult. "Da, Doamne", zise el, "ştii că Te iubesc". Nu se vede aici nici o susţinere înflăcărată că iubirea lui este mai mare decât aceea a fraţilor lui. El nu-şi arăta părerea în ce priveşte devoţiunea lui. El face Apel la acela care poate să citească toate gândurile inimii, să judece sinceritatea lui -" Tu ştii că Te iubesc". Iar Isus îi zise: "Paşte mieluşeii Mei".
Isus încercă din nou pe Petru, repetând cuvintele de mai înainte : "Simone , fiul lui Iona, Mă iubeşti ? " De astă dată El nu mai întrebă pe Petru dacă Îl iubeşte mai mult decât fraţii lui. Şi cel de al doilea răspuns a fost ca şi cel dintâi, lipsit de orice asigurări pline de închipuire: "Da, Doamne, ştii că Te iubesc". Isus îi zise iarăşi : "Paşte oiţele Mele". Mântuitorul puse din nou întrebarea cercetătoare: "Simone , fiul lui Iona, Mă iubeşti ?"Petru s-a întristat ; el gândea că Isus se îndoieşte de iubirea lui. El ştia că făcuse pe Domnul să nu mai aibă încredere în el şi cu inima îndurerată spuse: "Doamne, Tu toate le ştii : ştii că Te iubesc". Isus îi zise iarăşi : "Paşte oile Mele !" De trei ori Petru tăgăduise pe faţă pe Domnul său, şi de trei ori Hristos a obţinut de la el asigurarea iubirii şi credincioşiei lui, îndreptând întrebarea aceea hotărâtă, ca pe o săgeată înfocată, către inima lui rănită. Înaintea ucenicilor lui Isus adunaţi, El descoperise adâncimea pocăinţei lui Petru şi dovedise cât de cu totul umil era ucenicul cel atât de încrezut pe vremuri.
Din firea lui, Petru era pornit şi înflăcărat, şi Satana se folosise de aceste trăsături ale lui pentru a-l doborî. Chiar înainte de căderea lui Petru, Isus îi spusese : "Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta ; şi după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi". Luca 22, 31 - 32. Venise timpul, şi schimbarea lui Petru era vădită. Întrebările cercetătoare şi precise ale Domnului nu primiseră un răspuns înflăcărat şi mulţumit de sine ; iar din cauza umilinţei şi pocăinţei lui, Petru era mai bine pregătit ca mai înainte să lucreze ca păstor al turmei.