[geo.nektarios]

În prealabil postat de sophia

@Geo - da, nu toti, mai ales vechii monahi nu aveau asa scoala (par.Cleopa nu avea chiar deloc). Cei mai tineri mai invata, mai studiaza.
Dar si asa, fara scoala, eu nu cred ca anumiti parinti (Cleopa, Paisie, Boca si care mai sunt) au picat peste noapte invatati/teologi si mai ales duhovnici. Nu neaparat facultate trebuie, ci mai ales dovada practica, prin firea si comportamentul lor, ca merita sa fie duhovnici, iar asta se formeaza in timp (daca se formeaza).
Si nu stiu daca par. Cleopa, sau pe cine ai mai numit tu, chiar au dat gata zeci de intelepti. Au trait ca monahi buni, si atat. In rest nu pot sa ma pronunt. Pentru mine Iisus si apostolii sai sunt mai sus de oricine.

Sora Sohia,
Harul se transmite la un om neinvatat prin RUGACIUNE!!! Prin comuniunea omului cu Dumnezeu el se impartaseste de comunicarea lui Dumnzeu a unor taine pe care Dumnezeu vrea sa le descopere alesilor Lui! Omul neinvatat este insuflat de Duhul Sfant cu cunostinte mai presus de scolile pamantesti si mai inlate decat toate filosofiile lumii! Puterea lui Dumnezeu este mare!
Sfântul Ioan Gură de Aur în prima sa omilie la Evanghelia după Matei spune un lucru surprinzător: „Ar fi trebuit să n-avem nevoie de ajutorul Sfintelor Scripturi, ci să avem o viaţă atât de curată încât harul Duhului să fi ţinut locul Scripturilor în sufletele noastre. Şi după cum Sfintele Scripturi sunt scrise cu cerneală, tot aşa ar fi trebuit ca şi inimile noastre să fi fost scrise cu Duhul Sfânt”.

Vezi??? Daca omul ar tine legatura stransa cu Dumnezeu prin Rugaciune, nu ar mai avea nevoie de altceva caci Duhul Sfant TE INVATA TOT ce este nevoie pt mantuirea sufletului!
Domnul nostru Iisus Hristos spune în sfânta şi dumnezeiasca Sa Evanghelie: „Cel care crede în Mine, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui“.
Sau “Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu acolo voi fi şi Eu în mijlocul lor”, adică acolo unde sunt inima, mintea şi atenţia adunate toate la un loc şi cercetează în comun şi cu evlavie numele Meu, acolo, voi fi şi Eu. Şi iarăşi spune Mântuitorul: „Eu şi Tatăl Meu vom veni la el şi Ne vom face sălaş întru el“.
Așadar rugăciunea se va spune cu uşurinţă deoarece, precum fierul înroşit bine în foc este prelucrat cu uşurintă, şi precum un om care doreşte să ardă un cuptor nu poate să-l aprindă şi să-l ardă dintr-o dată, ci puţin câte puţin, până când se va arde pe dinăuntru, şi abia atunci, aşezând lemnele în gura cuptorului, focul le cuprinde deodată şi le înghite, tot aşa se întâmplă şi în inima omului. După ce inima este aprinsă de focul Sfântului Duh, atunci spune rugăciunea cu multă căldură şi cu multă uşurinţă.

Pe cel care are inima lui smerită şi zdrobită de stăruinţa rugăciunii îl cuprinde o adevărată şi vie evlavie pentru Dumnezeu şi pentru cele sfinte. Şi îl cuprinde atât de mult acea evlavie dumnezeiască, încât şi el însuşi înţelege lucrarea ei caci de bucurie şi de evlavie, curg şi aleargă din ochii lui râuri de lacrimi calde, care îl curăţesc de tot păcatul, după cum se spune: “Spăla-mă-voi şi mai alb decât zăpada mă voi albi”.

Pe lângă această evlavie îl înconjoară şi îl cercetează și o mângâiere dumnezeiască, care nu se vede cu ochii trupeşti, dar se vede foarte clar cu ochii minţii cum coboară lin din cer, ca roua peste capul lui, precum roua profetului Ghedeon. Şi de pe cap se revarsă peste tot trupul şi răspândeşte mireasmă, sfinţindu-l. De aceea spune Scriptura: „Binecuvântat este Dumnezeu Cel ce varsă Harul Său peste preoţii Săi, ca mirul ce se coboară pe cap, pe marginea veşmintelor lui“. Din pricina aceasta trupul lui devine uşor şi se umple de toată mângâierea şi dulceaţa duhovnicească.
Prin urmare, primeşte o înştiinţare de la acest har că s-a împăcat cu Dumnezeu şi spune împreună cu profetul: „Auzului meu vei da bucurie, bucura-se-vor oasele mele cele smerite“, adică „mulţumesc, Doamne, că m-ai înştiinţat şi mi-ai dat să înţeleg prin acest semn al Harului Tău că m-ai iertat pe deplin de toate păcatele mele şi am fost mângâiat eu, netrebnicul robul Tău, pentru că atât de mult mă umilise păcatul meu, încât alergam întotdeauna în ascunzătoare şi oasele mele tremurau de frica iadului.“

Încă şi alte multe cuvinte ale Sfintei Scripturi vin în gura lui în ceasul acela, care arată că Dumnezeu a primit pocăinţa lui şi rugăciunea lui, precum se spune: „Duhul umilit, inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi“.
Dar nu numai acestea sunt cele de care se bucură un astfel de credincios, ci încă şi multe alte întelesuri cereşti şi dumnezeieşti ies din inima lui. Deoarece a fost dezlegat şi risipit norul întunecos al păcatului de către luminarea rugăciunii minţii şi cugetă armonia cuvântului sfânt care spune: „Le-a deschis lor mintea ca să înţeleagă Scripturile“ şi „Cel ce crede în Mine, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui“ (Ioan 7,38); deoarece inima omului clocoteşte de înţelesuri dumnezeieşti, iar gura lui vorbeşte în parabole, precum se spune: „Deschide-voi în pilde gura mea, spune-voi cele ce au fost dintru început“ (Ps.7,2).

În clipa aceea inima este în întregime foc, pentru că s-a aprins în inima lui focul, despre care spune Hristos: „Foc am venit să arunc pe pământ, şi cât aş vrea să fie acum aprins!“ (Luca 12,49). Atunci, în ceasul acela, omul acesta ceresc, care este aprins de lucrarea Sfântului Duh, hotărăşte în sine ca de acum înainte să păzească nestricate toate poruncile lui Hristos, după cum spune şi profetul David: „Juratu-m-am şi m-am hotărât să păzesc judecăţile dreptăţii Tale“ (PS.118,106). Acest har fierbinte şi izvorâtor de viaţă al iubirii dumnezeieşti s-a dat acestuia pe măsura strădaniilor pe care le-a depus în timpul rugăciunii.