Citat:
Īn prealabil postat de Fani71
Ma gandesc ca daca noi incepem sa privium ortodoxia ca un maldar de legi care trebuie respectate si de ascultari care trebuie facute, si lasam dragostea si libertatea doar pentru starea omului indumnezeit, atunci degeaba a venit Hristos.
Pentru ca prin El, noi nu mai suntem sub Lege.
Ajunge sa spunem doar ca nu mai suntem sub legea iudaica, despre care sf Pavel spune ca nu poate mantui, si ca nimeni nu ii putea tine toate prescriptiile? Chiar daca o inlocuim cu un maldar de alte prescriptii, chiar o buna parte din ele sunt cat se poate de bune?
Daca asa ar fi, atunci Hristos nu a schimbat mare lucru.
Pana si moartea si invierea Lui devin un fel de reguli dupa care trebuie sa ne ghidam, si nu aducatoare de Viata.
Nu stiu daca reusesc sa ma fac inteleasa. Eu nu spun ca trebuie desfiintate 'randuielile', in stil protestant, si credinta trebuie sa fie traina doar in inima. Spun ca totul depinde de atitudine, de duhul in care facem lucrurile. Depinde de exemplu de felul in care alegem sa tinem postul: il tinem ca pe o regula, ca sa scrie la carte, sau il tinem pentru ca vrem sa il iubim pe Dumnezeu (NB nu am zis 'il iubim', deci este valabil si pana dragostea noastra devine deplina) si vrem sa ne unim din ce in ce mai mult cu El, si stim ca postul ne ajuta pe cale?
|
Sa privim ortodoxia mai degraba prin prisma canonului, primit de la duhovnic, in urma spovedaniei efectuate: acest canon trebuie facut si nu comentat, caci prin gura duhovniciului a vorbit Hristos.
De fapt nici nu-mi pot imagina cum am putea uita de dragostea pentru aproapele, ortodocsi fiind... Iar ideea de libertate ar trebui abordata mai mult dupa indepartarea de pacate, caci aceasta din urma aduce automat si libertatea cu ea.
Intr-adevar prin venirea lui Hristos noi nu mai suntem sub Legea Veche, nu ne mantuim prin respectarea celor 360 Legi, dar avem Legea Noua, care este o perfectionare a Legii Vechi. Totodata stim ca nici respectarea Legii celei Noi nu este suficienta, caci fara mila Domnului nu ne putem mantui.
Tot citind vietile sfintilor, am realizat ca ei nu au cerut nimic pentru ei din aceasta viata, au facut ascultare si s-au rugat, si in timp relativ scurt au ajuns la indumnezeire. Ei nu si-au pus nici problema libertatii si nici a respectarii in mare a Legii Noi, ci au fost fericiti ca li s-a primit jertfa. Dar si rasplata a fost pe masura: au primit tot felul de haruri, unul mai minunat decat altul.
Oare ambitia noastra unde se inscrie, comparativ cu asfintilor? Noi ce ne dorim? Vrem sa facem cu zgarcenie - caci mai mult nici nu cred ca facem - din cele ale crestinului, cat sa ne mantuim eventual, si nimic mai mult. Dar mantuirea o primim in dar de la Domnul; oare credem cumva ca Il putem pacali pe El, Care le vede pe toate si stie si cat ne rugam, precum si pentru care lucruri lumesti ne bate noua inima mai tare?!?
Vremurile sunt de asa natura incat lumea isi cere drepturile in defavoarea lui Dumnezeu. Se stie si ca nu mai avem harul de acum cateva secole; totul s-a depreciat. Ar fi cazul sa-i indemnam pe cei de langa noi la mai multa ravna, nu la slabirea acesteia, pana la anihilare.