[Antoni0]

Uite un material despre ascultare luat de pe site-ul Mitropoliei Slatioara:

Mai de preţ este adevărul rostit în cuvinte puţine şi simple, decât miile de discursuri retorice şi împodobite, care vin să îmbrace minciuna. Cel mai profund sentiment de dragoste faţă de fratele tău, este acela de a-i spune adevărul” – spune Sfântul Maxim Mărturisitorul; „Că legea prin Moise s-a dat; iar darul şi adevărul prin Iisus Hristos s-au făcut” (Ioan 1,17). Pe măsură ce „înţelepţii pescari de suflete” se vor îndepărta şi ei de la adevăr, nesocotind porunca Apostolului: „Staţi (…) încingându-vă mijlocul vostru cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu zaua dreptăţii” (Efeseni 6,14), omenirea se va asemăna unei case zidite pe temelie de nisip. Lipsită de podoaba binecuvântată a adevărului, ea va fi lovită de viforul minciunii, care o va risipi degrabă. Columna sufletească a Ortodoxiei este primejduită de duhul minciunii, înveşmântat cu măiestrie în haina adevărului. Când acest duh al minciunii va reuşi să devină stăpân în matca adevărului, duhul adevărului va fi scos afară. Însă, lepădând minciuna, să grăim adevărul fiecare către aproapele lui. Deşi este un cuvânt destul de neclar pentru un om care trăieşte departe de Dumnezeu, ascultarea este o noţiune cu o semnificaţie deplină pentru un credincios, care ştie că, atunci când este lucrată, ea se ridică la nobleţea de virtute duhovnicească, fiind în stare să îl mântuiască pe om. Nu în zadar, în mediul monahal se foloseşte expresia „sfânta ascultare”. În momentul tunderii în monahism, călugării se făgăduiesc a trăi până la moarte sub jugul cel uşor al ascultării faţă de stareţ şi de obşte. În rânduiala săvârşirii sfintei Taine a Cununiei, se spune că femeia trebuie să se plece întru toate bărbatului, iar la Sfântul Botez, toţi ne facem mădulare ale lui Hristos, făgăduind a asculta de glasul Bisericii, întocmai ca nişte fii credincioşi. Iată deci că ascultarea este o piatră tare, care stă la temelia întregii noastre vieţi creştineşti.

Ascultare – dar faţă de cine?
Ascultarea faţă de Biserică nu presupune abuz de autoritate din partea întâistătătorilor Bisericii, aşa cum spun „predicatorii” sectari ce au împânzit România, în căutare de prozeliţi naivi. Este adevărat că uneori, sub pretextul ascultării, s-au comis şi multe lucruri greşite, în contradicţie cu poruncile Evangheliei, care îndeamnă la ascultare şi supunere faţă de mai marii poporului şi ai Bisericii. Porunca Sfinţilor Apostoli este aceea de a ne teme şi a ne supune mai mult lui Dumnezeu decât oamenilor, care distorsionează cuvântul lui Dumnezeu, transformându-se în „piatră de poticnire şi stâncă de sminteală” (I Petru 2, 8), pentru cei aflaţi în căutarea adevărului. A accepta confortul psihologic al ideilor gata-făcute, al şabloanelor bisericeşti puse pe umerii oamenilor în numele ascultării faţă de cei care le-au emis, nu este o ascultare în Duhul lui Dumnezeu. Porunca ce vine de la Dumnezeu către oameni este aceea care îţi lasă libertatea de a gândi, adică oferă liberul arbitru asupra deciziei, umplându-ţi inima de înţelepciune dumnezeiască, fiindcă este făcută în duhul dragostei, al păcii şi al adevărului. Însă ascultarea oarbă, fără discernământ, care trebuie îndeplinită de frica sabiei - aceasta nu mai este de la Dumnezeu, ci de la tatăl minciunii, care este diavolul. Sub deviza acestei false „ascultări”s-au încălcat, de multe ori, graiurile apostoleşti şi cele ale Sfinţilor Părinţi; au fost ruinate zeci de biserici, au fost torturaţi oameni nevinovaţi, exilaţi, ori supuşi unui regim de înfometare, iar apoi ucişi. În numele „ascultării” s-a trecut peste glasul conştiinţei şi oamenii au devenit simple marionete, care au refuzat să mai gândească. Mulţi au folosit numai puterea braţului lor spre îndeplinirea ordinelor care se aliniau mai mult unei mentalităţi militare. Unii şi-au liniştit cugetele, spunându-şi că fac ascultare, iar alţii s-au revoltat.
Ordinele nu se discută, ci se execută – cu această deviză se doreşte a se acoperi vina multor greşeli. Dar oare de ce nu spunem la fel, atunci când suntem puşi în faţa poruncilor lui Dumnezeu? Acestea nu sunt nişte porunci de căpătâi pentru cei care cred în Dumnezeu? Oare nu sunt ele mai presus decât poruncile tiranilor, care stăpânesc pe pământ? Nu ar trebui să ne oprim pentru o clipă, să cercetăm dacă nu cumva poruncile oamenilor se împotrivesc poruncilor lui Dumnezeu? Şi, dacă se împotrivesc atunci pe care alegem să le săvârşim? Pe cele rele ale oamenilor, sau pe ale lui Dumnezeu? Mai ales că avem poruncă: „să nu daţi ascultare basmelor iudaiceşti şi poruncilor unor oameni, care se întorc de la adevăr” (Tit 1, 14).

Ascultarea se face până la erezie sau abatere dogmatică, şi niciun pas dincolo
Ascultarea creştină este posibilă doar cu condiţia iubirii, pentru care a zis Mântuitorul: „Cel ce Mă iubeşte pe Mine, ascultă cuvintele Mele”. Astfel, ascultarea devine o expresie şi o dovadă a iubirii, şi devine raţională (adică nu este dobitocească) numai atunci când este făcută în duhul evanghelic, urmând calea Sfinţior Părinţi - cale ce duce către Dumnezeu. Atunci când ascultarea o facem din duhul fricii şi al temerii, acest lucru este o expresie a animalităţii din noi şi este proprie doar celor necuvântătoare şi robilor. Ascultarea în Duhul lui Dumnezeu nu înseamnă a tăcea atunci când trebuie să vorbim că: „Zic vouă, de vor tăcea aceştia, pietrele vor striga” (Luca 19,40). Ascultarea nu înseamnă supunere oarbă faţă de vreo poziţie nedreaptă - fie ea canonică, dogmatică sau morală. În acest caz, tăcerea ne osândeşte, căci tăcând ne facem părtaşi celor care propovăduiesc nedreptatea canonică, dogmatică sau morală. Cine tace şi pleacă capul în faţa neadevărului, moare de fiecare dată când o face; cine vorbeşte şi ţine capul sus, moare o singură dată! A nu tăcea şi a nu pleca capul în faţa neadevărului este o virtute, iar aceasta nu în sensul lipsei de smerenie, ci în sensul de a apăra adevărul. A tăcea atunci când cineva îţi impune o minciună, este totuna cu a primi minciuna şi a fi de acord cu ea, iar aceasta este un păcat; şi plata păcatului este moartea duhovnicească. Mântuitorul a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14, 6). De aici, reiese clar cine este Adevărul. Deci cine tace şi nu apară Adevărul, acela Îl trădează. A ţine capul sus, nu în sensul mândriei - ci în sensul verticalităţii, înseamnă a fi de partea Celui care a împăcat şi a refăcut legatura pe verticală dintre om şi Dumnezeu. În acest caz se moare o singură dată, şi de cele mai multe ori, muceniceşte. Se moare trupeşte şi se înviază sufleteşte...