[Antoni0]

continuare ...

„Trebuie a asculta pre Dumnezeu mai mult decât pre oameni” (Fapte 5, 29)
Vrednicul de pomenire părintele sârb, Iustin Popovici, spune că este foarte important ca cel credincios să deosebească stapânirea de silnicie. Acolo unde trăirea creştină şi viaţa evanghelică este nedorită de către stăpânirea lumească a locului, sau este chiar prigonită, acolo nu avem de-a face cu stăpâniri, ci cu silnicii. Iar când oamenii se ridică împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor dumnezeieşti, Biserica trebuie să se împotrivească şi să stea împotrivă. Dacă ea nu procedează astfel, înseamnă că nu avem de-a face cu o Biserică adevărată, ci cu o desfrânată apocaliptică, ce îşi vinde fiii întunericului. Iar reprezentanţii acestei mincinoase „biserici” - oare mai sunt ei reprezentanţii apostoliceşti ai Bisericii?Desigur, ei se îndreptăţesc în acest caz cu aşa-zisa „iconomie” bisericească (care la ei a devenit o regulă general valabilă); dar acest lucru nu înseamnă altceva, decât a-L trăda în ascuns pe Dumnezeu şi Biserica Sa. O astfel de iconomie este pur şi simplu o trădare a Bisericii lui Hristos.
Faptul că o poruncă este elaborată de un ierarh sau de către un sinod bisericesc, acest lucru nu înseamnă că ea este şi justă în acelaşi timp, ci fiecare dintre cei ce se vor supune acestei porunci sunt datori a cerceta, dacă ceea ce i se porunceşte vine de la Dumnezeu spre mântuirea lor, sau de la cel ce seamănă neghina, spre pierzarea lor. Aşa au stat lucrurile în jurul anilor 1923-1924. Porunca sinodului tâlhăresc din Constantinopol, prin care se introducea calendarul gregorian (aşa-zisul calendar iulian „corectat”) în uzul bisericii a fost primită fără împotrivire de mulţi credincioşi, care au fost lipsiţi de discernământ şi nu au analizat-o câtuşi de puţin. Dacă acest nou papă „infailibil”- patriarhul Miron Cristea - a zis că e bună introducerea calendarului, mulţi au adormit liniştiţi pe baricadele nepăsării, înghiţind minciuna fără să o mestece. Pentru conştiinţa lor searbădă şi depărtată de Dumnezeu, în balanţa de stânga cântărea prea mult autoritatea patriarhului şi a sinodului acelui timp, despre care Octavian Goga spunea: „Prea laicizaţi; dezbrăcaţi de cele duhovniceşti, aceşti episcopi nu au mai avut nimic din acel fluid miraculos, care întreţine necontenit fiorul mistic al credinţei. Printre ei, Miron Cristea apărea un ins cu oarecare atribuţii, exploatat de către Maniu, care pe lângă întărirea lui, l-a împins şi la acte nesăbuite împotriva Bisericii Ortodoxe, cum a fost chestiunea calendarului şi desfiinţarea Ministerului de Culte”. (Octavian Goga, „Poezii, Proză”, Ed.a 2-a, Bucureşti, edit. Doina, 2001, pag. 107-110).
Atunci când unii au luat atitudine împotriva hotărârii samavolnice a patriarhului Miron Cristea, ei au fost numiţi neascultători, iar pentru acest lucru au avut mult de suferit. În fapt, „vina” lor era că ei nu se supuneau unei porunci care de fapt voia să îi smulgă din sânul adevăratei Biserici Ortodoxe, şi să îi adune într-un staul străin, al cărui păstor era un năimit, în persoana greco-catolicului Miron Cristea, ajuns în fruntea Bisericii din România! ... „Îi lipsea, mai întâi, un crez religios bine determinat. Viaţa lui, prin toate manifestările ei, trăda la tot pasul, nu numai absenţa completă a unei însetoşări după Dumnezeu, dar şi o necontestată notă de frivolitate, profund dezagreabilă. Îi lipsea o orientare culturală serioasă, care să-i dea posibilitatea ca, în atitudini intelectuale, să poată umplea golurile morale. Singurele calităţi de duzină erau un fizic de oarecare distincţie şi netăgăduite aptitudini de retor provincial. Nici un accent de demnitate sau de sacrificiu; dimpotrivă - misiune revoltătoare şi degradantă în faţa duşmanului (...). Biserica Vechiului Regat, care avea la conducerea ei instalată - dacă nu tradiţia unei culturalităţi de largi proporţii - măcar acea patriarhală frică a lui Dumnezeu, a vechilor ecleziarhi pravoslavnici; Biserica aceasta dornică de o personalitate covârşitoare, a pierdut continuitatea cu spiritul religios de odinioară (...). Nu se călăuzea decât după un oportunism ieftin, care l-a condamnat din primul moment la rolul degradant de a fi necontenit exploatat de către Maniu, care, pe lângă întărirea lui, l-a împins şi la acte nesăbuite împotriva Bisericii Ortodoxe, cum a fost chestiunea calendarului şi desfiinţarea Ministerului de Culte” (Octavian Goga, „Poezii, Proză”, Ed.a 2-a, Bucureşti, edit. Doina, 2001, pag.107-110).

Cauza „neascultării” noastre
Noul calendar – pe lângă multele sale lipsuri astronomice, presupune şi o încălcare făţişă a sfintelor canoane ale Bisericii, precum şi a Tipicului liturgic. Cei de demult, care nu se supuneau patriarhului Miron Cristea, se supuneau mai mult lui Dumnezeu. Deci, care era vina lor? De-ar fi să facem o călătorie înapoi în timp, din negura istoriei şi până în zorii creştinismului, iar mai apoi până în zilele noastre, am vedea că în fiecare veac au existat asemenea oameni sfinţi, care mai presus de orice bine şi bunăstare lumească, au pus voia lui Dumnezeu. Ei au avut tăria şi curajul de a nu se supune cuvintelor meşteşugit de viclene şi sfaturilor mincinoase ale ereticilor şi ale vrăjmaşilor lui Dumnezeu. De nu ar fi fost râvna şi duhul lor arzând – unde am fi fost noi astăzi? Ar mai exista Biserica Ortodoxă?
Fie că le place acestor înşelători ai veacului – fie că nu le place – noi astăzi călcăm pe urme sfinte. Noi, „neascultătorii” acestui veac, avem în urma noastră noian de mărturii sfinte, de pilde ale luptei cele bune, pe care o laudă şi o fericeşte Sfântul Apostol Pavel. Îl avem pe Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul – acest mare bărbat al Bisericii, ce a fost întemniţat pentru faptul că apăra frumuseţea neîntinată a adevărului credinţei, dar nici aşa măsluitorii adevărului nu au putut să-l înduplece. În cele din urmă, mai înainte de a-l ucide, în dobitoceasca lor mânie, i-au tăiat limba cu care Îl lăuda pe Dumnezeul cel adevărat, şi mâna cea dreaptă, cu care scria cuvinte de întărire către binecredincioşi. Şi ei, „ascultătorii”, îl au pe Sfântul Maxim, dar îi necinstesc pomenirea, mutându-i-o mai devreme cu treisprezece zile, neluând aminte la pilda vieţii sale, de vreme ce iniţiază dialoguri şi rugăciuni ecumenice tocmai cu ereticii monoteliţi, din pricina cărora Sfântul a avut de pătimit munci şi prigoane crâncene!
Ascultarea pe linie ierarhică, săvârşită fără discernământ, a dus de multe ori la moartea mucenicească a celor ce iubeau adevărul. Sfinţi mărturisitori precum Atanasie cel Mare (secolul al IV-lea), patriarhul Alexandriei, care a fost alungat de cinci ori din scaunul patriarhal; Ioan Gură de Aur (sec. IV-V) – de asemenea exilat din scaunul Constantinopolului; Sfântul Ierarh Meletie al Antiohiei (sec. IV); Sfântul Cuvios Ioan Damaschin (sec. VIII) – mare dogmatist şi imnograf al Bisericii, ce a fost anatemizat de trei ori; Cuviosul Teodor Studitul (sec. VIII) şi mulţi alţii, mergând până în filele istoriei recente. Şi cine ştie câţi vor mai urma... Toţi au fost prigoniţi sau ucişi nu de păgâni, idolatri sau de către necredincioşi, ci de împăraţi şi episcopi aşa-numit „ortodocşi”, din tagma celor care, ascultând de oameni mai mult decat de Dumnezeu, au luptat de fapt împotriva Bisericii lui Hristos, de-a lungul secolelor.
Adevărul nu poate fi ocolit, indiferent câte eforturi s-ar face pentru aceasta. Nu există decât o cale – cea a mărturisirii, neascunzându-l sub obroc, pentru că ţine de însăşi firea lui ca în cele din urmă să iasă la suprafaţă. Nimeni să nu tacă în faţa minciunii, sub pretextul „ascultării”, fiindcă această tăcere este vinovată şi infamă, nefiind deloc o virtute, ci fariseism, pentru care şi Sfântul Cuvios Teodor Studitul ne îndeamnă, spunând: „Atunci când Credinţa e primejduită, porunca Domnului este de a nu păstra tăcere. Dacă e vorba de Credinţă, nimeni nu are dreptul să zică: „Dar cine sunt eu? Preot, oare? N-am nimic de-a face cu acestea. Sau un cârmuitor? Nici acesta nu doreşte să aibă vreun amestec. Sau un sărac care de-abia îşi câştigă existenţa?… Nu am nici cădere, nici vreun interes în chestiunea asta”. Dacă voi veţi tăcea şi veţi rămâne nepăsători, atunci pietrele vor striga.” (Epistola II, 81).

Deci, să luăm aminte!