[adam000]

...continuare...

Naşterea parohiilor şi unitatea Bisericii

La începutul secolului IV, ca urmare a creşterii semnificative a numărului creştinilor în cadrul Bisericii apare o realitate nouă – parohia. Trecerea de la Euharistia unică celebrată de episcop la parohiile conduse de preoţi este redată în mod viu de izvoarele secolului IV. Am văzut că în primele trei veacuri creştine întreaga Biserică dintr-un anumit loc se aduna laolaltă, cu precădere în ziua de duminică, pentru a frânge pâinea într-o singură adunare condusă de episcop. În centrul adunării acesteia a întregii Biserici sau a Bisericii lui Dumnezeu şi înaintea jertfelnicului se găsea tronul episcopului care şedea pe locul lui Dumnezeu înfăţişând imaginea vie a lui Hristos, în care se exprima unitatea celor mulţi în Biserica universală dintr-un anumit loc. În jurul tronului se găseau prezbiterii în syntron, iar lângă episcop stăteau diaconii ajutându-l în săvârşirea Euharistiei. În faţă şi vizavi de toţi se găsea poporul lui Dumnezeu, toţi cei care prin botez deveniseră mădulare ale Bisericii lui Hristos, care se constituia astfel ca o realitate istorică deplină şi perfectă.

O consecinţă directă a locului unic al episcopului în aducerea dumnezeieştii Euharistii o constituie faptul că la început doar episcopul a fost numit cu apelativul „preot” (ιερεύς – sacerdos). Titlul acesta ca şi sinonimul lui (pe atunci) – arhiereu (αρχιερεύς) se întrebuinţa la început cu referire la Iisus Hristos, avându-se în vedere aducerea Lui de sine ca ofrandă Tatălui pentru oameni. Pentru că această ofrandă a fost înveşnicită prin Euharistie, în care aducătorul ofrandei era episcopul, titlul acesta a fost transferat asupra episcopului.

Dar dacă acesta era rolul episcopului, în ce consta rolul preoţilor în Biserica primară? Pentru a înţelege aceasta trebuie să spunem mai întâi că prezbiteriul sau prezbiterii de la început se găseau în cea mai strânsă relaţie cu episcopul. Atât de strânsă încât erau şi ei numiţi împreună cu episcopul prezbiteri sau coprezbiteri. Acest fapt nu e fără legătură cu locul lor în Euharistie. Prezenţa lor în jurul episcopului avea relaţie directă cu aducerea darurilor. Ei erau alături de episcop la aducerea ofrandei euharistice sau, în unele cazuri, puteau să aducă chiar ei ofranda în lipsa episcopului şi din încredinţarea acestuia, după cum am văzut că spunea Sf. Ignatie; „Acea Euharistie să fie socotită bună, care este săvârşită de episcop sau de cel căruia episcopul i-a îngăduit”. Totuşi aducerea ofrandei euharistice a rămas de-a lungul primelor trei veacuri lucrarea prin excelenţă a episcopului, în timp ce prezbiterii se găseau cel mai aproape de episcopul care aducea ofranda, fără a fi dobândit însă prin hirotonia întru prezbiter dreptul aducerii darurilor. Putem observa foarte uşor acest lucru dacă studiem rugăciunea hirotoniei prezbiterului pe care ne-o transmite Tradiţia Apostolică. Aceasta, spre deosebire de rugăciunea hirotoniei episcopului nu dă prezbiterului ce se hirotoneşte dreptul de a aduce Euharistia. În locul acestei competenţe, celui hirotonit în treapta de prezbiter i se dă harul spre chivernisirea poporului lui Dumnezeu cu inimă curată, ca unui continuator al lucrării preoţilor Vechiului Testament, şi spre învăţătura şi îndreptarea poporului. Mărturii asemănătoare găsim la Tertulian, Origen, Clement şi Ciprian. Rolul preoţilor era acela de a conduce adunările în vederea învăţăturii şi rugăciunii, dar nu şi pe acelea în vederea celebrării Euharistiei. Ei acţionau mai ales ca dascăli, în afara Euharistiei, pregătind şi catehizând pe credincioşi prin citirea Scripturilor şi prin rugăciuni, în timp ce predica euharistică rămânea ca o lucrare a episcopului, după cum mărturisesc Iustin şi Ipolit.

Sub influenţa condiţiilor istorice însă lucrurile au luat un alt curs. Între 211-249 Biserica a cunoscut o lungă perioadă de pace, căreia i-a corespuns o puternică creştere a numărului creştinilor, nu doar în mediul rural, ci mai ales în oraşe. Faptul acesta a făcut ca adunarea tuturor membrilor Bisericii locale pentru o singură Euharistie să fie tot mai dificil de realizat. La aceasta s-a adăugat faptul că, odată cu urcarea pe tron a lui Deciu şi cu noua politică religioasă inaugurată de el, de persecuţie a creştinilor, mulţi episcopi au fost închişi, exilaţi sau omorâţi, unii au apostaziat în faţa persecuţiilor, astfel încât Bisericile au fost văduvite pe timp îndelungat de conducătorii lor. Astfel s-a pus acut problema: Cine va prezida Euharistia pe timpul lipsei acestora? Rezolvarea problemei nu putea fi căutată departe de întărirea competenţei euharistice a prezbiterilor. Astfel se observă în această epocă o largă preluare a sarcinilor episcopului de către prezbiteri. Ciprian de exemplu, găsindu-se departe de Biserica lui încredinţează sarcinile ce-i reveneau preoţilor şi diaconilor. Între acestea sigur se cuprindea şi săvârşirea Euharistiei. Prezbiterii şi diaconii Romei se pare că preluaseră întreaga conducere a Bisericii Romei după moartea lui Flavian (250 d.H.). Aceste stări de lucruri au dus, cum era normal, la legarea prezbiterilor de oficiul aducerii ofrandei euharistice. Astfel că mijlocul sec. III este timpul primei apariţii a parohiilor. Apar în acest mod două elemente în concepţia despre prezbiteriu, elemente care nu erau în acord cu eclesiologia precedentă: 1) Preoţi legaţi individual de o anume comunitate şi 2) Diaconi în legătură cu preoţii. Toate acestea ne mărturisesc că de la mijlocul sec. III prezbiterii, în virtutea practicii din Biserică, începuseră să fie priviţi ca având propriile comunităţi.