Citat:
În prealabil postat de Irina-Magdalena
Ai dreptate cand spui ca fumatul (si nu tutunul in sine) e o patima. Dar multi suntem munciti de patimi. Fericiti cei care constientizeaza macar asta si incearca sa scape. Oare lupta cu ele asta inseamna, ca iubim sau ca nu iubim? Tu spui ca luptand cu patima inseamna ca-i iubesti pe cei dragi, nu lupti nu-i vorba de iubire. Dar si invers functioneaza: cat iubesc cei de langa tine (si aici nu ma refer la tine ci generic la cel dependent) ca sa te ajute sa invingi?
Ar trebui sa-l iubim pe Domnul si Viata, ca si creatie a LUI, sa ne iubim intr-adevar foarte mult aproapele, ca sa nu cadem in prapastia dependentei, dar uite ca unii nu pot. Cei care nu fumeaza ii inteleg greu pe fumatori. Adica nu pricep exact natura bataliei pe care o poarta cu "demonul". De ce spun asta: tatal meu a decedat recent. A fumat si a baut toata viata. Il vedeam ca isi face singur rau dar din pacate n-am facut mare lucru sa-l ajut sa se lase. Mama a incercat dar el nu voia. In orice caz, acum ma gandesc: eu cat l-am iubit daca nu l-am ajutat? Nu l-am iubit, nu l-am inteles.. nu shtiu care e exact pacatul dar a fost..
Dependenta e un lucru de care in general nu poti scapa singur. Ceea ce poti face ca dependent e sa constientizezi ca ai o problema, dar de aici pana la a scapa de adictie, oricare ar fi ea, e cale lunga si grea. Fara ajutor de la aproapele (preot sau simplu om) e aproape imposibil. Vorbesc de adevarata dependenta, nu de o inclinatie sau de un obicei prost.
Si mai e un aspect: in adictie nu se poate invinge efectiv, e vorba numai de o lupta sustinuta sa nu cazi din nou.
Sa-mi fie iertata indrazneala de a parea atotstiutoare, evident nu sunt.
|
Subscriu la cele scrise. De cele mai multe ori suntem aspri fata de patimile celor de langa noi si foarte ingaduitori cu cele ale noastre. Alta data, suntem nepasatori si fata de unele si fata de celelalte. Este si acesta un semn, al departarii de Dumnezeu si de semeni, al caderii din adevarata iubire.