Ancuta, draga
Ma bucur ca putem reveni la tema folosindu-ne chiar de nedumeririle tale.
Mai intai sa observam ca evreii interziceau (interzic) pana si pronuntarea numelui lui Dumnezeu socotind ca nimeni nu-L poate pomeni fara sa moara. In al doilea rand, este izbitor contrastul in ce-i priveste pe crestini: nu numai ca-L numim pe Dumnezeu, dar... il si "tutuim". Riscurile se intrevad imediat: pierderea raportarii evlavioase fata de Cel Preainalt. Sunt destui care "iau numele Domnului Dumnezeu in desert", ba avem crestini (!) care injura "de Dumnezeu".
De ce ne-a permis Dumnezeu asa ceva?
Din IUBIRE!
"In iubire nu este frica, ci iubirea desavarsita alunga frica, pentru ca frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desavarsit in iubire. Noi iubim pe Dumnezeu, fiindca El ne-a iubit cel dintai" (1 Ioan 4.18-19).
Sensul cuvantului "cleric" a fost deturnat in intelegerea majoritara de astazi. As indrazni sa zic chiar ca un preot devine "cleric" atunci cand inceteaza a mai fi parinte. Este caracteristic faptul ca Dictionarul de neologisme considera sinonime cuvintele "cleric" si "calugar". Acest dictionar o mai da o data-n bara cand defineste "cleric - om al bisericii". Dar orice crestin este "om al bisericii". Iar DEX-ul defineste "clerul" ca "totalitatea preotilor unei biserici...". Ori nu toti calugarii sunt preoti. Toate cele spuse mai sus denota o amestecare exemplara a notiunilor.
Limba romana a preluat cuvantul "cleric" din greaca veche (klyros) prin intermediul slavonei (klirosu). Insemna, la origine, "mostenire" si se referea la mostenirea pe care Hristos a lasat-o Bisericii. In epoca moderna, peste semantica schitata mai sus s-a adaugat cea de sorginte catolico-protestanta care are darul sa intoarca pe dos intelegerea initiala, impunandu-se ideea de "casta clericala" etc.
Suprapunerea semantica a fost favorizata de radacina comuna cu cea greaca a cuvantului latin "clericus".
Adevaratul duh al Ortodoxiei este sugerat de celelalte feluri de adresare obisnuite pentru preoti: "parinte" dar si "duhovnic". Insusi numele de "preot" este o evolutie a cuvantului "prebiter" apartinand latinei vulgare ("presbiter", in latina clasica) si insemnand "batran", adica exact echivalentul cuvantului slavonesc "staret" si al celui grecesc "gheron". Evident, batranetea e sinonima cu intelepciunea. Asadar, preotul e un parinte intelept ("batran") care lucreaza numai in Duhul Sfant ("duh-ovnic"). Este evident ca aceasta "definitie" a fost perceptia fireasca a "laos-ului" (= "poporului", de unde deriva cuvantul "laic", contaminat si acesta de secularism), si nu ceva "impus de la centru".
Imi cer scuze pentru mica divagatie. Ideea este ca noi "clericii" dorim sa ne asemanam Parintelui Ceresc, dorim sa fim ceva mai "batrani" in intelegere, adica sa fim duhovnici. In masura in care reusim asta, cei ce se apropie de noi se vor adresa cu formule super-reverentioase sau cu formulari vii. Iar adresarea la singular nu e numaidecat o adresare vie.
Insa poate fi, de vreme ce Dumnezeu a preferat-o, asa cum poate fi si o vulgarizare, asa cum experienta ne arata adesea.
Sa mai adaug ca insasi cuvantul "calugar" inseamna, etimologic vorbind, "batran frumos" (cf. gr. "kalos" si "gheron", de unde "kalo-gheros").
In sfarsit, am zis "te pomenim" pentru ca noi incercam sa traim soborniceste si rugaciunea care nu e un extaz individual ci o impreuna-participare. "Dar"-ul vrea sa arate ca cel pentru care ne rugam nu poate sta pasiv. Daca "rugaciunea adevarata este dragoste adevarata" (Homiakov), atunci "beneficiarul" pasiv al rugaciunii nu poate avea mare folos din acea rugaciune. E nevoie sa se deschida dragostei adevarate (= dragoste de Dumnezeu) prin curatirea de tot egocentrismul (= dragoste de sine). De aceea, daca zic "Ancuta, draga" aceasta nu o zic de la mine ci, pe cat se poate, incerc sa fac ecou iubirii lui Dumnezeu.
Cu drag
|