Citat:
În prealabil postat de Noesisaa
NB: Eu nu am spus ca nu ar fi pacate grave si pacate usoare, eu cred ca sunt. Si a spune ca exista pacate grave nu inseamna ca cele usoare nu sunt pacate care subrezesc legatura unui crestin cu harul lui Dumnezeu. Dar asta este si scopul Sf Impartasanii sa restaureze legatura deplina pierduta sau cam in ceata cu Dumnezeu a celui care se impartaseste, nu?
Mi se pare total absurd sa spui ca pe de o parte incerci si vrei sa fii un bun crestin, dar pe de alta parte "vai, sunt plin de patimi, vai, nici un pacat nu-mi este strain, vai, fac pacate foarte mari in fiecare moment al vietii mele." Daca asta este situatia, ce fel de crestin mai esti? De ce te mai si numesti crestin pana la urma? Cred ca e la fel de folositor sa cam stii unde esti, unde mai ai de lucru, unde stai binisor, nu din mandrie, ci fiindca asa e situatia.
|
Sunt unii crestini care savarsesc pacate mai "usoare", dar o fac in mod repetat si nu se pot descotorosi de ele, sunt deja patimi. in cazul acesta, oricat de usor ar parea pacatul, el devine cel mai grav. cand ni se spune sa nu judecam pacatele altora, inseamna ca se cere de la noi o aplecare asupra propriilor pacate, o judecata subiectiva.
scopul Sfintei Impartasanii este salasluirea lui Hristos in noi si restaurarea chipului pierdut prin caderea in pacat.legatura a fost restaurata prin Hristos, noi doar trebuie sa ne aliniem cu toata fiinta la ea. Euharistia este CENTRUL vietii liturgice si a vietii crestine in totalitatea ei. prefacerea painii si a vinului in Trupul si Sangele Domnului este CEA MAI MARE MINUNE care se savarseste pe pamant, mai mare decat oricare alta. Si este o minune la care putem fi toti partasi, si spre asta suntem chemati permanent. Din pacate in zilele noastre a intrat aceasta ispita printre noi, de a sustine ideea rarei impartasanii, de parca am supune vrednicia noastra fata de aceasta mare minune sub legile timpului, uitand in acest fel de clipa crestina, de momentul crestin, aspecte definitorii pentru pocainta.
legat de pacate, da, ai dreptate este multa absurditate aici. eu sunt crestin mai mult cu vorba, caci am multe patimi si pacate. uneori imi pare rau ca incerc sa-mi pacalesc fratii prin vorbe si evlavie falsa, cand, de fapt, doar eu stiu ce e in sufletul meu. exact aici stau, in punctul acesta, asta e situatia concreta. incerc sa contientizez asta cat mai mult, mai putin cu mintea si mai mult cu sufletul. In Pateric am gasit, sau in alta parte, o istorioara a unui avva pe care l-a gasit ucenicul sau plangand la rugaciune, in chilie. Si l-a intrebat de ce plange, iar avva i-a raspuns ca isi plange pacatele. Ucenicul i-a spus "Dar nu ai pacate, avvo!" iar sfantul i-a raspuns "Daca ai stii cate pacate am, nici trei suflete nu ar ajunge sa le planga pe toate". aceasta este simtirea tainica a pacatelor proprii, de care sunt departe.
Legat de aplecarea noastra spre toate pacatele, trebuie facuta o distinctie aici. una este pacatul si alta este patima. patima este o obisnuinta. daca am avea TOATE patimile, ar fi vai si amar, dar Dumnezeu nu ingaduie aceasta ispita pentru ca este greu sa lupti chiar si cu una singura uneori. insa un pacat are mai multe manifestari. uciderea de exemplu, oricat de straina ni s-ar parea noua, poate lua forma uciderii fizice dar si a uciderii din suflet, prin judecata aproapelui. oricat de greu ne-ar fi sa acceptam, tot ucidere este. si asa fiecare pacat, are o manifestare mai "grava" si una mai "usoara". de fapt este vorba de acelasi pacat, daca ii diminuam importanta nu ne poate ajuta aceasta cu absolut nimic, poate doar sa punem capul pe perna mai linistiti, dar nu acesta este scopul nostru. :) Doamne ajuta!