Citat:
În prealabil postat de mihaelamir
Sunt femeie si recunosc "feminista" pana in varful capului. Dar nu m-am nascut cu aceasta convingere. Am dobandit-o din experientele traite. Desi copilul meu are tata cred ca nu este neaparat nevoie de el, in conditiile in care eu platesc toate cheltuielile pt cresterea lui. Tatal plateste cheltuielile pt intretinerea masinii si binelui sau personal (motto-ul lui este "Tre' sa ma simt bine. Nu ma intereseaza de altii") si ma verifica mereu la bani, amintindu-mi sa nu-i mai cumpar nimic copilului "ca are destule".Trebuie sa mint si sa fac o multime de artificii ca sa cumpar copilului cele de trebuinta (si salariul imi permite mult mai multe decat fac). Acelasi egoism l-am vazut la tatal meu si la soacra mea. Faptul ca trebuie sa cheltuie din banii proprii pentru altcineva (chiar daca acest altcineva este copilul lor) ii enerva la culme. Pentru o pereche de pantofi, la inceput de an scolar, trebuia sa suport nervii si scandalurile tatalui meu si plansetele mamei timp de o saptamana. Soacra mea nici macar nu se gandea la copiii. Copiii ei ii furau cizmele ca sa mearga la scoala. Inainte de aparitia copilului sotul meu nu era atat de egoist. Ce s-a intamplat dupa? Mai am in cercul de prieteni doua cazuri asemanatoare. Dragi barbati, ce e cu voi? Nu cumva progresul si moda v-au acaparat? Vreti doar o viata plina cu toate desfatarile si nimic mai mult! De ce marea majoritate a barbatilor intra in panica sau se enerveaza atunci cand femeia ii anunta de sarcina si se gandesc imediat la avort?
Dragi femei care alegeti sa traiti singure (si personal sunt convinsa ca veti trai bine) aveti o alta o optiune in privinta copiilor: adoptia. Sunt sute de mii de copii in lume pentru care a avea macar un parinte este cel mai bun lucru care li se poate intampla. Lor le usurati suferinta pe cand propriilor vostri copii (in cazul in care ii faceti) le creati o suferinta: aceea de a fi privat de un parinte care exista, care poate ii doreste si pe care poate si-l doresc.Atata vreme cat copilul meu il vrea pa tatal lui, eu voi continua relatia pentru ca el este prioritatea principala. Nevoile copilului meu sunt pe primul plan. Eu sunt matura si inteleg ca viata te obliga mereu la sacrificii pe care nu le poti ocoli si le accept. Copilul meu nu stie ce inseamna sa fii adult. El are dreptul la copilarie cu tot ceea ce inseamna ea.
|
Ma doare sa citesc postarea ta.. Nu cred ca este un fenomen general.
Stiu ca poate este greu sa intre in rolul de tata.
Si eu am avut probleme in acest sens cu sotul meu, dar in nici un caz de anvergura expusa de tine! Ci mie mi se parea ca sotul nu este destul de implicat emotional. Dar altfel, ar fi stat si flamand, doar copilului sa nu-i lipseasca nimic, ba sa aiba mai mult decat cei din jur.
Si acum sotul meu tot pentru copii, munceste! Nu siesi isi construieste viitorul, ci viseaza la scoli scumpe pt copii.
Sunt convinsa ca toate acestea te-au framantat deja destul.. dar ai incercat sa apropii mai mult pe tata de copil? Sa creezi ocazii in care copilul sa stea mai mult cu tatal, tatal sa-l spele, sa-l schimbe, sa-l puna la culcare? Toate acestea conteaza enorm in crearea unei legaturi emotionale. Sau ai incercat sa-i trimiti impreuna la un film, la o inghetata, la gradina zoologica? Doar ei doi? Ma gandesc ca poate atunci tatal ar descoperi cat de placut este sa daruiesti ceva copilului (fie macar timp, atentie si o inghetata).