[mariamargareta]

169. Slujbele religioase la pucioşi(I)

În încercarea lor disperată de a scăpa de apelativul de sectari, pe care unii îl atribuie pucioşilor, aceştia încearcă cu price preţ să ascundă publicului larg practicile lor religioase, căci acestea îi demască pe deplin ca schismatici şi eretici. Din acest motiv liturghiile pucioşilor nu sunt servicii publice, făcute la lumina zilei, ci slujbe private, făcute prin poduri de case şi la miezul nopţii. Toate slujbele lor sunt de fapt adunări cu circuit închis, rezervate numai adepţilor pucioşi şi liderilor lor. Nici măcar cei care sunt simpatizanţi declaraţi nu sunt primiţi de prima dată la slujbe, ci după o perioadă de aşteptare şi minuţioase verificări, menite să probeze sinceritatea şi statornicia acestora în „dreapta credinţă”.
La pucioşi se pot distinge mai multe tipuri de slujbe, în funcţie de locul în care se desfăşoară, de persoanele care participă, de sărbătorile care se celebrează, sau de caracterul tipiconal al slujbei, cel stabilit de practica bisericească tradiţională.
Cea mai „înaltă” şi nobilă formă de slujire este considerată a fi Sfânta Liturghie oficiată de „cei trei preoţi unşi”, supranumiţi „troiţa sfântă de arhierei” : Iliuţă, Spirică şi Nicuşor. Aceşti trei corifei ai Noului Ierusalim au fost aleşi de la început (prin anii’90) ca întemeietori ai Bisericii Noului Ierusalim, au fost proorociţi în mai multe rânduri ca „aleşi” ai lui Dumnezeu, s-au proferat blesteme asupra celor care ar îndrăzni să atenteze la unitatea de monolit a „sfintei troiţe”. Într-un mod supranatural (fără punerea mâinilor vreunui episcop) cei trei grei au fost „unşi” cu unsoarea cea nevăzută a Şfântului Duh Pucios, şi aşa au devenit ei, simultan „preoţi” şi „arhierei”. Deşi e greu de înţeles cum pot coexista în aceeaşi persoană funcţii ierarhice distincte, aceasta este realitatea: cei trei sunt şi arhierei, deşi slujesc invariabil îmbrăcaţi în veşminte albe de preoţi. E drept că ei binecuvintează vulgul cu două mâini, ca arhiereii, şi nu cu una, ca preoţii, dar nu multă suflare sesizează diferenţa.
După cum au primit îndemnul de la Duhul, cei trei corifei au slujit ani de zile, începând cu 1991, în biserica de zid cu 33 de cornişe ridicată de pucioşi la Glodeni-Vale, supranumită „Cetatea Sfântă Noul Ierusalim”. Această biserică fusese sfinţită după rânduială ortodoxă de către Irineu Bistriţeanul, pe vremea când, din naivitate, el încă mai pleca urechea la incantaţiile lor. Este singurul argument adus astăzi de pucioşi ca să „dovedească” faptul că ei sunt creştini prtodocşi care respectă rânduielile Bisericii tradiţionale: Biserica Ortodoxă Română. După „abjurarea” lui Irineu, pucioşii nu s-au mai simţit legaţi de vreun motiv ca să joace dublu: ei şi-au dat arama pe faţă, făcând publice toate ereziile lor. În timp, lista ereziilor s-a tot dezvoltat, căci acum nu mai aveau nici un motiv să le contabilizeze în partidă dublă.
Slujbele celor trei unşi se făceau invariabil, noaptea. Unul după altul, fiecare dintre cei trei preoţi-arhierei făceau câte o Liturghie nocturnă, însoţiţi la slujbă de un număr minim de adepţi (unu, doi-trei) care ţineau strana. Cele trei litrughii nocturne erau prezentate adepţilor ca fiind vitale pentru susţinerea lumii întregi în echilibru, acum, când Apocalipsa era deja în deplină desfăşurare.
Ani de zile, „troica şfântă” a funcţionat bine şi foarte bine, dar cu timpul a intrat dihonia între ei, atunci când Mihaela proorociţa şi-a schimbat simpatia preferenţială dinspre Iliuţă înspre Nicuşor. De atunci căruţa a început să scârţâie. Certurile şi ameninţările reciproce dintre Iliuţă şi Nicuşor au devenit tot mai dese. Mihaela mima imparţialitatea şi împăciuitorismul, dar de fapt îi ţinea partea lui Nicuşor aproape pe faţă, şi asta întotdeauna. Iliuţă n-a mai suportat fariseismul, răutatea şi impostura celor doi, care deveniseră nedespărţiţi de acum, locuind chiar şi în aceeaşi cameră. Deşi el era cel care „donase” (în realitate, a fost silit, prin presiuni şi ameninţări mincinoase, de către Mihaela) terenul pe care s-au clădit biserica şi acareturile sectei, Iliuţă a părăsit totul şi a fugit undeva, prin ţinutul Braşovului. Ca să nu le strice imaginea publică, liderii pucioşi au plecat cu maşinile după el, l-au căutat, l-au găsit şi l-au adus cu forţa înapoi. Bineînţeles că pentru pucioşii de rând toate aceste incidente erau ţinute ascunse; lor li se servea în continuare minciuna că între cei trei fii unşi este în contiunare o armonie perfectă.
Dezamăgit, furat de toate bunurile lui, minţit şi ostracizat, Iliuţă a mai suportat câţiva ani cu greu atmosfera ostilă a liderilor pucioşi Mihaela şi Nicuşor, apoi a fugit pentru a doua oară din „raiul pucios”. De data aceasta a plecat la casa părintească de la Maluri, la părinţii lui, acolo unde liderii pucioşi nu îndrăzneau să meargă, având convingerea morbidă că la Maluri se fac fermece împotriva lor. Acolo Iliuţă îşi duce amarul însingurat, părăsit de toţi, sărac şi dezamăgit că a fost înşelat şi furat, incapabil să se reculeagă şi să treacă cu bărbăţie la chemarea în Tribunal a liderilor pucioşi care l-au deposedat prin înşelăciune de terenul şi casa moştenită din străbuni, pentru recuperarea în instanţă a acestor bunuri.
Ca să umple golul creat, liderii pucioşi au înbrobodit repede un alt pucios, care i-a luat locul de „arhiereu” al lui Iliuţă, cel care fusese până atunci „primul între egali”. Bineînţeles, că nici acest surogat de Iliuţă nu este preot autentic, îndată ce nici el nu a fost preoţit de vreun episcop canonic. Cu această ocazie, liderii pucioşi i-au „uns diaconi” şi pe doi dintre cei mai fideli acoliţi, Marian (nu Zidaru!!!) şi Manoliţă (Emanuel), bineînţeles că tot fără hirotonie validă.
Liderii pucioşi au mai „uns” în decursul vremii şi alţi „preoţi” pucioşi, de „categoria a doua”, dintre care amintim pe Ionică şi pe Georgică. Ionică a suportat şi el ani de zile mitocănia şi umilinţele venite de la liderii pucioşi, tot crezând că „poate e ceva sfânt” la Pucioasa, dar când paharul s-a umplut până sus, a fugit şi el la casa părintească. Georgică a fost atât de umilit şi stresat şi chiar bătut, încât a făcut o gravă cădere nervoasă, apoi a fost internat de mai multe ori la Psihiatrie şi acum umblă cu pastilele după el. Aceşti „preoţi” de rangul 2 aveau rolul de a săvârşi „Sfânta Liturghie” în „paraclise” improvizate prin poduri de case (greu de spus dacă aveau sau nu antimise, şi de unde să aibă? şi cine să le fi dat?) de care să beneficieze pucioşii de categoria a doua, cei care ajunseseră în apropiata slujire a liderilor pucioşi, dar nu erau consideraţi suficient de demni şi sfinţi de a participa la slujbele nocturne din Cetatea Noul Ierusalim, unde slujeau „cei trei fii unşi”.
În aparenţă, liturghiile pucioşilor sunt identice cu cele ortodoxe, dar numai în aparenţă. În afară de câteva schimbări minore sau de formă: preoţii nu recită cântat, ci rostit; ei sunt invariabil îmbrăcaţi în alb, asemenea patriarhului României; unele rostiri au fost uşor modificate ( exemplu: în loc de Domnului să ne rugăm! ei rostesc Ţie, Doamne, ne rugăm!), pucioşii au făcut modificări grave de fond, astfel:
1. Au introdus în textul Liturghiei unele rugăciuni necanonice, preluate din „Cuvântul lui Dumnezeul de la Pucioasa”, care completează rugăciunile care le rosteşte de regulă preotul în altar;
2. Au schimbat toate ecteniile care se referă la cinstirea Patriarhului României, înlocuindu-l pe acesta cu (cităm) „Prea Fericitul Părintele nostru Irineu, patriarhul Bisericii Noul Ierusalim” (deşi Irineu Bistriţeanul s-a disociat ferm de orice titlu de acest gen)
3. Au adăugat, imediat după citirea cuvenită a Evangheliei zilei sau a sărbătorii, şi o Evanghelie apocrifă, preluată din acelaşi „Cuvânt al Dumnezeului de la Pucioasa”. Strigarea introductivă pe care o rosteşte „preotul” cu acest prilej sună astfel:
„Din Sfânta Evanghelie după Sfânta Mare Proorociţă Virginia, citire!” .
Alegerea pericopei pucioşeşti care urmează a fi apoi citită se face prin deschiderea Cărţii (este vorba de cartea de 7Kg, editată de pucioşi în anul 2006 sub numele „Cuvântul lui Dumnezeu”). „Deschiderea cărţii” se face fie de către preot, fie de către un pucios sau o pucioasă pe care preotul îl(o) alege după placul lui.
4. Au introdus oficierea liturgiilor exclusiv noaptea, în locuri mai mult sau mai puţin adecvate. În afară de biserica de zid de la Glodeni-Pucioasa, niciuna dintre celelalte locaţii de la Pucioasa sau de la Târgovişte nu are o consacrare specială. Podurile din anumite case conspirative sunt locurile predilecte, dar pucioşii au făcut liturghii şi prin case particulare, iar în antecedente se cunosc şi cazuri de femei care pretind că au oficiat jertfirea agneţului la Sfânta Liturghie! Culmea derogării de la canoane ar putea să o constituie folosirea de către liderii pucioşi Mihaela şi Nicuşor a microbuzului Peugeot, în care ei au oficiat în mod repetat „sfânta Liturghie” într-o perioadă când erau plecaţi de la Pucioasa pe coclauri, de frica rudelor din familia lui Iliuţă care (li se părea lor că) îi ameninţau, nemulţumiţi fiind de conduita intolerabilă a celor doi faţă de fratele, fiul şi respectiv cumnatul lor.