"Rugati-va neincetat" se refera la toti crestinii, nu anume la monahi, decat ca la monahi devine o datorie si una ca sa zic asa "preemptiva".
Nu cred in ruptul capului ca rugaciunea prin sine pune pe cineva in pericol, este chiar necuvios un asemenea gand. Cred ca singurul pericol real este rugaciunea in care se amesteca ganduri necurate cu dinadinsul (adica nu alunecarea fireasca a mintii pentru ca nu avem suficienta practica si suficiente virtuti ci acele ganduri rele care polueaza rugaciunea si pe care le-am putea respinge dar nu o facem) sau rugaciunea cu adresa rea, cand contaminarea cu trufie duce la inchipuiri si sufletul primeste uneltiri "de-a dreapta" in loc de adevar, ceea ce desigur e periculos. Dar nu cred, vorba acelui parinte pomenit in Pateric, ca suntem asa de "interesanti" pentru diavoli (sa-mi fie cu iertare, nu vreau neaparat sa zic ca toti de aici n-au masura ispitirii, ma-ntelegeti insa...). Cred ca avem indicii in Scriptura ca si o rugaciune spusa trufas e mai buna decat nimic. Iisus vorbind de vames si fariseu nu spune ca fariseul e cu totul rau ci ca "vamesul a plecat mai indreptat", aceasta insemnand: de dragul firii umane si din infinita lui iubire, Dumnezeu face si fariseului un bine, decat ca acela, avand sufletul stramb de mandrie, nu-l poate primi cum ar avea nevoie.
Dar ce voiam sa spun este asa: Slava Domnului, si-a adus aminte cineva ca se incepe si se termina totul cu rugaciune. Umbland pe internet am vazut pana acum asa... cum sa zic... atmosfera care se "aprindea" in Bizant cand un cezar mai "pus pe fapte" se baga d-a stramba in treburile bisericii. Si atunci, daca cititi cronicarii, fratii greci se aprindeau rau, curgeau acuze, se faceau unii pe altii eretici, umblau zeci de teorii ale conspiratiei. Ca sa nu mai zic ca pe vremea aia se lasa cu castrari, orbiri, ucideri, Doamne fereste... Deci ma gandesc: ce bine ca si atunci si acum isi mai aducea cate cineva aminte ca nu se rezolva treaba urcandu-ne pe un pietroi si aratand cu degetul :)