[heaven]

În prealabil postat de Raluca06

Au trecut 5 luni de cand ne-am desaprtit... si desi mi-am reluat activitatile normale si par cel putin pentru ceilalti la fel ca inainte, in sufletul meu nu mi-am revenit poate deloc. Da, la 5 luni inca-l iubesc. Mi-a recunoscut ca a gresit si ca relatia lui de acum nu e perfecta, ca era mai fericit cu mine, multe.. dar ca are liniste in relatia asta si asta cauta momentan. Si mi s-a parut imatur. Mi-a zis ca inca ma iubeste... "si-atunci de ce nu-ti asumi riscul sa vezi daca te-as primi inapoi?" am intrebat eu curioasa... si mi-a zis sec ca nu trebuie sa fim impreuna, ca el are convingerile lui si le urmeaza chit ca a gresit de 2 ori (eu cred ca se referea la faptul ca s-a despartit de mine si s-a dus la ea) dar ca acum nu mai poate da inapoi.. un fel de "am intrat in joc, joc" ... blablabla-uri intr-un singur cuvant care nu au nicio valoare fara sa-l vad ca face ceva. Da, dar pe mine ma rup in fiecare secunda... Stiu ca nu ma merita, stiu ca ar trebui sa imi treaca, sa uit, sa nu mai simt... si totusi nu se intampla. M-am rugat la Dumezeu sa-mi dea liniste, sa mi-l aduca inapoi sau sa ma scape...Si nu se intampla niciuna din ele...

Ma doare ca nu-s acolo sa am grija de el sau sa ma pot bucura alaturi de el...
Alin, nu stiu daca m-am depersonalizat in iubirea avuta, nu cred ca a fost nici iubire patimasa, transformata acum in obsesie... ca daca era asa, scapam mai repede... Din vulnerabilitate, m-as fi indragostit repede de altcineva. N-am facut-o. Eu nu ma entuziasmez de obicei.. mai de graba ma sperii cand lucrurile merg bine... Sincer- dar nu-mi pare rau- pana acum pentru toate lucrurile care mi s-au intamplat am muncit, poate cateodata mai mult decat altii. Mie de obicei nu mi se intampla lucruri simple si in relatia mea cu el toate au mers aproape perfect si mi-am dat seama la un moment dat ca e prea frumos sa fie adevarat, dar nu-mi doream in sufletul meu sa se complice. E adevarat si recunosc ca a fost putin timp, dar crede-ma ca nu l-am simtit asa...

Nu stiu de ce a dat inapoi, mi-a dat de inteles la un moment dat ca a facut-o din teama ca nu-si putea controla sentimentele si il controlau ele pe el in tot ceea ce facea, inclusiv locul de munca, unde devenise oarecum neprofesionist din cauz asta. Cert e ca acum se simte dator si vinovat fata de ea sa o iubeasca.. si-atunci isi impune asta si se convinge pe zi ce trece ca lui ii e bine, ca asa trebuie sa fie, ca daca a gresit o data fata de mine, acum nu o sa o mai faca si fata de ea. Mi-a recunoscut ca in relatia cu ea isi controleaza sentimentele oarecum si asta il face pe el, cred, sa se simta linistit. Singurul care l-ar putea intoarce din incapatanarea lui ar fi Dumnezeu, dar probabil ca ii lasa liberul arbitru. Mi-e teama sincer de ziua, daca va exista, in care isi va da seama ca vrea sa se intoarca si va fi prea complicat sa o faca. Deja in sufletul lui ceva ar vrea, isi doreste, ii e dor, dar stie ca n-are voie, ca n-ar fi corect fata de ea. Sincer.. nu pot sa-l inteleg. Eu stiu ca si acum, dupa toate chestiile pe care mi le-a facut si dupa cat m-a umilit, daca ar avea nevoie de viata mea pt a lui, i-as da-o fara regrete. Poate suna exagerat sau naiv, dar asta simt. Mi-ar placea sa stiu ca e fercit cu ea, cu adevarat fericit, ca e mai buna decat mine si eu nu ii pot oferi ce ii ofera ea.. m-ar elibera.. dar nu se intampla asta .. si e frustrant.

Ce nu inteleg eu si imi pun intrebari existentiale asemenea unui adolescent in plina pubertate e daca Dumnezeu vede cat ma chinui, cat de mult imi doresc sa se intoarca si cat de mult il iubesc pana la urma, care e urmarea? ce se va intampla si cand? Sunt constienta de toate lucrurile bune care se intampla in viata mea si ii multumesc pentru ele, dar nu ma simt eu implinita.. si asta ma macina... Bun, daca nu vine inapoi.. de ce nu gasesc altceva/pe altcineva care sa implineasca? (suna asa siropos, dar sper ca se intelege ideea concreta si nu tenta telenovelistica si adolescentina)

In ceea ce priveste ideea de refuz al relatiei cu mine, o sa sune idiot... dar nu-l pot accepta. Adica, nu am o parere minunata despre mine sa-mi nu-mi imaginez cum ar putea avea el o relatie cu altcineva in afara de mine, o preaminunata, dar nu pot sa inteleg atunci de ce parea sa se simta atat de bine cand eram impreuna... si nu era doar o impresie a mea...

O poveste aproximativ similara am trait eu acum cativa ani,doar ca circumstantele au fost putin diferite.
Nu s-a despartit de mine pentru altcineva,ci pentru ca a ales latura materiala a vietii,insa,o "buna prietena",practic ca o "sora" a avut grija sa ii impuie capul bine inca din timpul relatiei cu mine,pentru ca deindata ce ne-am despartit si el s-a intors in Bucuresti, sa gaseasca prilejul sa il "consoleze" si sa fie impreuna.Tarziu mi-am dat seama ca ea era indragostita de el de mult timp...
Evident ca faza nu mi-a picat bine deloc,tineam la el,dar,mai tarziu chiar i-am multumit in sinea mea acelei fete pentru ca m-a scapat de un asa om.
Dandu-si seama de greseala pe care a facut-o,dragul meu fost prieten incerca apoi sa isi croiasca drum inapoi catre mine,se ruga de mine sa ma mut in Bucuresti cu el ca vom fi fericiti,promitea marea si sarea doar sa vin acolo,imi spunea cat de nefericit cu ea,ca se plictiseste si cate si mai cate detalii urate despre ea,ca inca ma iubeste,ca pentru ea nu poate simti nimic,o barfea in fel si chip,ceea ce mi s-a parut extrem de perfid si lipsit de caracter din partea lui.Si au mai fost si multe alte amanunte dezagreabile pe care chiar nu are sens sa le povestesc.
Poate,in alte conditii,l-as fi primit inapoi,dar,ridicandu-mi putin "valul" de pe ochi,am reusit sa vad obiectiv cine era,in realitate,omul dupa care sufeream si ca,de fapt,fata hidoasa pe care mi-o arata nu era nicicum ceea ce iubeam,ci o imagine pe care cred ca mai mult o construisem in mintea mea si ma pacaleam singura sa o cred.
Nu doar ca i-am refuzat oferta pe care se astepta sa o primesc cu bratele deschise (in infantilitatea lui chiar a tradus anumite sentimente si bunavointa din partea mea, drept slabiciune),i-am spus frumusel in fata tot ce credeam despre el,i-am urat succes si l-am trimis la plimbare cu noua lui prietena,fosta "sora".
Intre timp s-a si mutat cu ea,fapt ce nu l-a impiedicat sa imi trimita mailuri,sa tot dea telefoane incercand marea cu sarea,racait,evident,in amorul propriu si suparat de proasta "afacere" pe care a facut-o legandu-se la cap cu acea persoana.
Ca si concluzie,pot sa iti spun doar un lucru:ca si in cazul meu,atat in al tau vorbim despre imaturitate,lipsa de coloana vertebrala,dar,mai ales...lipsa de iubire.A fost doar o iluzie si atat...
Oamenii care iubesc cu adevarat lupta pana in panzele albe pentru omul de langa ei si pot sa spun asta pentru ca de 1 an de zile chiar am ocazia sa am o astfel de persoana langa mine si fac cu adevarat diferenta.
Spui ca de 5 luni esti singura,dar nu poti gasi pe altcineva.Pai da,pentru ca atata vreme cat il iubesti inca pe fostul si traiesti cu speranta ca el se va reintoarce nu vei gasi pe cineva.
Pentru a deschide usa din fata,trebuie intai sa o inchizi pe cea din urma!
Intai trebuie sa accepti situatia,sa intelegi ca anumite lucruri se intampla pentru ca pur si simplu asa sunt unii oameni si nu ai ce le face,sa inchizi usa in urma ta,sa te vindeci si apoi sa privesti catre viitor.