Un catolic prin asta se defineste: ascultarea de papa. La toate celelalte deosebiri sunt gata sa stea la discutie, sunt impaciuitori, dar niciodata cand e vorba de papalitate.
Aici este marea lor viclenie, la dialogurile ecumenice par ca lasa de la ei, dar cer acest lucru: sa ne supunem papei. Unii ortodocsi naivi cred ca obtin ceva pretios ("Iata, catolicii vorbesc de indumnezeire, sunt gata sa accepte pe Sf. Grigorie Palama si harul necreat, nu obliga pe nimeni sa zica Crezul cu filioque, s.a.m.d.), dar de fapt e o capcana. Sa ne uitam ce s-a intamplat cu unitii, care treptat s-au transformat in catolici.
Cine este imun in discutii cu heterodocsii? Numai cine L-a cunoscut pe Dumnezeu din experienta. Acela poate discuta cu oricine si sofismele celorlalti sunt fara putere. Insa trebuie sa recunoastem ca noi, ortodocsii de rand, nu stam foarte bine la trairea duhovniceasca. Nici cei care pleaca cu burse la institute ecumenice si care, natural, ezita sa vorbeasca deschis (pe sleau) colegilor heterodocsi sau poate nici nu au ce marturie sa aduca. Cine se angajeaza in astfel de dialoguri si opune unei ideologii o alta, atunci inevitabil ajunge la negociere si isi freaca mainile multumit ca celalalt trebuie sa schimbe mai mult decat el. Asta este natura negocierii: trebuie sa dai si tu ceva, sa cedezi undeva.
De aceea revin asupra ideii: crestinismul inseamna traire. Atat timp cat este lucru dovedit ca pana in ziua de azi ortodoxia da sfinti si merge pe calea Parintilor, inseamna ca n-avem la ce sa renuntam. Si pentru ce? Pentru altii care nu cred in sfintenie (protestantii) sau chiar daca cred n-o au in mod real?
Iertati-ma ca sunt dur. Nu vreau sa jignesc pe nimeni, am propus chiar intr-o postare sa aducem critici la obiect, argumentate, nu jigniri. Cred insa ca dialogul teologic este pentru cei cercati cu duhul. Pentru restul sa ramana dialogul faptelor de iubire, dar neinsotit de compromisuri.
|