[orthodoxia.i.thanatos]

În prealabil postat de inorog

Raul provine din caracterul circumscris al creatiei si posibilitatea ca evolutia ei sa fie dirijata (si) altfel decat este folositor.

Dumnezeu este bun, nemarginit, necircumscris dar decide sa creeze o lume si fapturi, acestea fiind marginite, circumscrise, dar putand dialoga si pe planul suprem incarna (circumscrie) pe Dumnezeu. Aceasta nu este o stare automata (Dumnezeu nu a creat fapturile si binele ca pe stari ci ca pe procese, desfasurari).
Deindata ce apare liberul arbitru (suntem confectionati buni dar avem posibilitatea de a decide pe cont propriu) apare si posibilitatea sa directionam pe cont propriu ceea ce ni se ofera in alta directie. Nu este inca raul actual, dar e posibilitatea de a-l genera.

In directie cu totul opusa, odata intamplate intruparea si invierea, omul este singura fiinta care poate anula capacitatea raului de a segrega de Dumnezeu creatia: daca suferim in numele Celui care a suferit pentru noi, raul este anihilat, pentru ca pierde posibilitatea de a folosi suferinta ca sa ne separe de Dumnezeu. Cu aceasta suntem in usa ultimei zile a creatiei si invitati la desavarsire.

Raul provine din caracterul circumscris al creatiei si posibilitatea ca evolutia ei sa fie dirijata (si) altfel decat este folositor.

Deci, creatia are un caracter circumscris, insa in ciuda acestui fapt, spulberind logica (si logoreea ce se vrea pretentioasa), ea poate sa evolueze depasindu-si conditia.

Mai intelegem si ca raul este o categorie filozofica determinata de caracterul finit al creatiei si, probabil dincolo de ratiune, intr-un mod numai de autor cunoscut, de evolutia dirijata a creatiei spre stari lipsite de orice utilitate. Cum raul este o categorie continuta in sfera creatiei, rezulta ca numai Dumnezeu, creatorul, are calitatea de a canaliza evolutia creatiei inspre ipostaze fara justificare.

Dumnezeu este bun, nemarginit, necircumscris dar decide sa creeze o lume si fapturi, acestea fiind marginite, circumscrise, dar putand dialoga si pe planul suprem incarna (circumscrie) pe Dumnezeu.

Din nou, printr-un superb exercitiu de eliminare a logicii in construirea rationamentului, creatia marginita reuseste sa inchida in propriile-i limite pe Creatorul infinit. De aici rezulta ca “dumnezeul” acestui autor este altul decit Dumnezeul Biblic, care este mult mai slab, incapabil de asemenea performante pentru ca Logosul intrupat a avut in permanenta doua naturi si doua vointe.

Aceasta nu este o stare automata (Dumnezeu nu a creat fapturile si binele ca pe stari ci ca pe procese, desfasurari).

Profunzimea acestui rationament nu este usor de cuprins. In cosmogonia autorului omul, fapturile, exista numai ca procese, mecanic - biologice si, probabil, evolutive, material si spiritual. Cu alte cuvinte omul este doar arderi, impulsuri electrice, evacuari de gaze si reglari umorale, toate surprinse in miscare evolutiva care, in situatia in care evolutia este dirijata astfel incit sa fie folositoare, poate inhiba raul si declansa evolutia spirituala.

Deindata ce apare liberul arbitru (suntem confectionati buni dar avem posibilitatea de a decide pe cont propriu) apare si posibilitatea sa directionam pe cont propriu ceea ce ni se ofera in alta directie. Nu este inca raul actual, dar e posibilitatea de a-l genera.

Am vazut mai inainte ca raul este o calitate inerenta a creatiei, dar aici autorul trateaza despre un alt fel de rau, un tip aparte de rau, un bine generat de Dumnezeu si transformat in rau de om prin exercitarea liberului arbitru. Acest gen de rau nu poate fi decit relativ din cauza ca este creat de Dumnezeu, sursa numai a binelui, ca si un bine. Ne ramine sa descoperim, probabil pe cale mistica, care sint relele care nu sint rele in ochii lui Dumnezeu ca sa putem pacatui fara sa-L suparam pe Dumnezeu.

In directie cu totul opusa, odata intamplate intruparea si invierea, omul este singura fiinta care poate anula capacitatea raului de a segrega de Dumnezeu creatia: daca suferim in numele Celui care a suferit pentru noi, raul este anihilat, pentru ca pierde posibilitatea de a folosi suferinta ca sa ne separe de Dumnezeu. Cu aceasta suntem in usa ultimei zile a creatiei si invitati la desavarsire.

Autorul se refera aici din nou la un dumnezeu altul decit cel Biblic, un dumnezeu strain de “fericirile” de pe munte, care lasa raul sa desparta pe cel prigonit, pe cel care plinge, pe cel care flaminzeste sau pe cel care sufera pentru dreptate de dumnezeul sau, dar trebuie sa intelegem acest rationament ca aplicabil omului – proces, cel care, probabil, atunci cind sufera si bleastema pe dumnezeu.

- Asteptam cu interes si alte “monstre” de gindire.