Joi seara am vorbit pe mess. cu Elena .Vorbesc cu ea de ceva timp încercând să îi spun o vorbă de încurajare,să îi insuflu puţin optimism deşi sinceră să fiu mă deprimă tare situaţia în care se află aceşti tineri care în loc să se bucure de anii pe care îi au duc povara unei boli necruţătoare el iar ea îşi sacrifică timpul alergând pe la medici.Tot ea ,Elena este cea care aduce puţinii bani în casă căci soţul nu mai poate lucra.

Sunt singuri,rudele apropiate nu au cu ce sau nu vor să rupă de la gura lor pentru a-i ajuta.

I-au ajutat colegii,învăţători şi profesori de la scolile din Bârlad atât cât au putut.La noi în oraş sunt mai mult şomeri şi pensionari,timpul este scurt pentru a se organiza un teledon la nivel local.

Vineri am răspuns invitaţiei Elenei de a participa la botezul fetiţei sorei sale la o biserică din localitate.Nu am cunoscut-o personal până în acea zi.După ce am văzut-o atât de tânără şi atât de modestă firavă ca un copil neajutorat am plecat discret de la botez cu lacrimi în ochi mulţumind lui Dumnezeu (cu egoism de ce să nu recunosc) că nu sunt eu sau copilul meu în situaţia lor.

Dacă puteţi ajutaţ-ii,sunt tineri,sunt credincioşi iar Dumnezeu vă va răsplăti după mare mila Sa.