Citat:
În prealabil postat de lareine
Ideea asta m-a chinuit si pe mine dupa ce am incercat sa "aprind lumina" cuiva si de dus acasa tot eu m-am dus cu coada intre picioare, si umilita de propria mea furie si indreptatire paranoida (care incepuse sub forma celor mai nobile intentii, evident). Nu puteam dormi si ma gandeam, i-au murit lui Dumnezeu laudatorii si am ramas doar eu, monumentul de virtute, sa aduc lumea pe calea cea dreapta? Ma rog sa nu ma mai lase Dumnezeu niciodata sa cad in groapa aia a mandriei.
|
Nu mi-as face de lucru cu sectantii si n-as incerca sa aduc pe nimeni inapoi pe calea cea dreapta, ci mai bine mi-as netezi-o pe-a mea. Dar, nu pot pleca cu "coada intre picioare" pur si simplu. Este vorba de sotul meu, de tatal copiilor mei. Si de asta probabil ca lupta mea va dura toata viata... Nu e mandrie, crede-ma. Cu ce sa ma mandresc? Cu spurcaciunea inimii si gurii mele proaste? Nu. E vorba, asa cum spuneai si tu, "ca-l vreau acasa"...