Când libertatea oamenilor devine neînțeleaptă, începe să lucreze înțelepciunea lui Du
Țara depărtată“ în care pleacă fiul tânăr este îndepărtarea omului de Dumnezeu și de limitele libertății ziditoare. „Țara depărtată“ este un spațiu nedefinit, unde harul lui Dumnezeu nu este căutat, iar libertatea umană devine robie a păcatului, chiar dacă cel ajuns în această stare crede că această libertate definește persoana sa ca fiind matură.
După ce a cheltuit tot ce a avut de la tatăl său în desfătări, în viață dezordonată și mai ales în plăceri pătimașe, care reduc viața omului la nivelul biologic și la nivelul simțurilor, tânărul din parabolă a avut de înfruntat o situație la care nu s-ar fi așteptat: foamea trupească. „Foametea mare“ din țara aceea, cauzată de o secetă prelungită, poate fi, de asemenea, înțeleasă ca o pedagogie a lui Dumnezeu, ca folosire a dificultăților exterioare, materiale, pentru o schimbare interioară, sufletească.
Cine a programat acea secetă? Cine a îngăduit foametea în acea „țară depărtată“? Nu ni se spune, dar se poate presupune că a fost tot un rezultat al îngăduinței divine, pentru că, de obicei, atunci când libertatea oamenilor devine neînțeleaptă, începe să lucreze înțelepciunea lui Dumnezeu, iar când nu ne înfrânăm de bunăvoie ajungem să postim de nevoie.
Foametea din „țara depărtată“ reprezintă toate încercările îngăduite de Dumnezeu asupra oamenilor, a generațiilor, a istoriei, ca o pedagogie, ca să ne aducem aminte că ceea ce posedăm este totuși limitat, inclusiv viața de pe pământ. Că viața noastră, deși este un dar de la Dumnezeu, poate fi dusă în pragul morții când planul nostru se îndepărtează de planul lui Dumnezeu. Libertatea noastră este o libertate în relație cu libertatea lui Dumnezeu. Prin pronia Sa cerească, prin grija Sa față de destinul veșnic al oamenilor, Dumnezeu îngăduie uneori încercări și câteodată suferințe, pentru a ne reaminti că izvorul existenței noastre este dincolo de noi, în Dumnezeu.
Când s-a făcut foamete mare în acea țară a libertății înstrăinate de Dumnezeu, tânărul din Evanghelia acestei duminici a ajuns, inevitabil, din om liber o slugă. A ajuns mai întâi rob al păcatului, iar apoi a ajuns și rob la oameni. Dorind să-și salveze viața sa biologică - întrucât viața spirituală deja o pierduse -, fiul risipitor „s-a lipit de unul din locuitorii acelei țări“, care l-a angajat păzitor de porci.
Această îndeletnicire, în cultura iudaică antică, era ceva umilitor, întrucât porcii erau considerați animale necurate. Iar mai presus de această umilință, fiului risipitor nu i se îngăduia nici măcar să mănânce pe săturate din hrana porcilor. Sărăciei lui spirituale i se adăugase și o cruntă sărăcie sau mizerie materială.
Când își aduce aminte de traiul din casa părintelui său, unde slugile duceau o viață îmbelșugată, îndestulându-se de pâine, în vreme ce lui nu-i este îngăduit să mănânce nici măcar din hrana porcilor, acest tânăr rătăcit și sărăcit „își vine în fire“. Cu alte cuvinte, trece de la starea nefirească, depărtarea de Dumnezeu, la starea firească, de comuniune cu Dumnezeu.
|