[geo.nektarios]

Ceea ce am gasit si m-a linistit si m-a odihnit cel mai mult despre intelesul si practica Rugaciunii lui Iisus este cartea unui Isihast Anonim „Vedere duhovniceasca” si pe drept spune isihastul vedere duhovniceasca, pt ca prin practica acestei rugaciuni, se ajunge la vederea celor dumnezeiesti... se ajunge la contemplare... la rapirea mintii in lacasurile ceresti...

Nu am a spune prea multe despre Rugaciunea lui Iisus desi am mai scris si pe alte topicuri, in diferite forme, revin insa aici cu cuvintele acestui Isishast anonim care spune mult mai frumos despre intelesul ei decat as spune-o eu.
Sper sa va fie de folos asa cum si eu m-am folosit si m-am incredintat de acestea...

Domnul nostru Iisus Hristos spune în sfânta si dumnezeiasca Sa Evan ghelie: "Cel care crede în Mine, râuri de apã vie vor curge din pântecele lui". Oricine doreste, asadar, sã iasã din inima lui ca dintr-un izvor nesecat aceastã apã vie a Sfântului Duh, sã se nevoiascã sã dobândeascã în inima sa rugãciunea mintii si a inimii, adicã aceasta: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã", pe care sã o spunã o datã cu fiecare respiratie. Cel care doreste sã aibã totdeauna în inima sa aceastã rugãciune sã asculte mai întâi despre pregãtirea de care este nevoie înainte de a o spune, apoi sã asculte si felul în care trebuie sã o spunã.
Deoarece împãratul ceresc, Domnul nostru Iisus Hristos, curat fiind si mai presus decât orice curãtenie, nu intrã la întâmplare în inima murdarã, nesocotitã si nepregãtitã, pentru cã se spune: "In inima nesocotitã Dumnezeu nu va intra, iar de va intra, grabnic va iesi". Ci intrã în inima socotitã, pregãtitã si curatã. Ascultati pe proorocul David, care zice despre aceastã pregãtire a inimii astfel: "S-a pregãtit inima mea", apoi "Voi slãvi si voi cânta în slava mea", ceea ce aratã cã mai întâi trebuie sã ne pregãtim inima curatã pentru primirea lui Hristos si, dupã ce îl primim în inimã pe Hristos, putem sã spunem rugãciunea si sã o avem fãrã încetare în inima noastrã, bucurându-ne si veselindu-ne, dupã cum spune Apostolul: "Strigând si cântând în inima noastrã Domnului".
Iar pregãtirea inimii este aceasta: postul permanent, chinuirea si ostenirea fãrã mãsurã a trupului, umilirea excesivã. Pentru cã, pe de o parte, postul neîncetat curãteste trupul postitorului de lucrarea si de materia poftei celei rele, pe de altã parte ostenirea trupului mordficã zvâcnirile necuviincioase ale cãrnii, iar umilirea exageratã aduce rugãciunea si devine, într-un anume fel, ca o prevestitoare a acesteia. Umilinta binevesteste celui ce se pregãteste vestea cea bunã a mângâierii si-i aduce la cunostintã cã din clipã în clipã rugãciunea va sosi în inima lui. Odatã venitã rugãciunea, aceasta va lumina sufletul si inima si mintea cu razele luminoase si strãlucitoare, care izvorâsc în chip sensibil din numele lui Hristos.
Iar dacã mintea este luminatã, atunci omul distinge ceea ce este folositor pentru suflet de ceea ce este vãtãmãtor.
Asadar, cu toatã atentia, sã înceapã a spune rugãciunea cu putinã sfortare si cu putinã zdrobire de inimã, fãrã sã o rosteascã si fãrã sãsi miste limba, ci sã o spunã din adâncul inimii, dupã cum se spune: "Din adâncuri am strigat cãtre Tine, Doamne, Doamne, auzi glasul meu". De asemenea, atunci când spune rugãciunea în felul acesta sã-si tinã putin respiratia. In plus, în acele momente, mintea lui trebuie sã nu se desprindã nicidecum de locul unde se spune rugãciunea.
Si dacã începe sã se încãlzeascã locul unde se spune rugãciunea, atunci sã spunã rugãciunea din ce în ce mai tare, dupã cum se spune: "Vor merge din putere în putere". si, spunând astfel de multe ori rugãciunea, începe sã doarã înlãuntrul pieptului, acolo unde se spune rugãciunea cu zdrobire de inimã, iar rugãciunea începe de la sine sã fiarbã în inimã, adicã în adâncul fiintei, iar întelesuri dumnezeiesti si duhovnicesti izvorãsc ca dintr-un izvor nesecat;
Din acest moment este clar cã Hristos a venit si a sãlãsluit în acea inimã, dupã cum a spus Hristos însusi în dumnezeiasca si sfânta Sa Evanghelie: "Unde sunt doi sau trei adunati în numele Meu acolo voi fi si Eu în mijlocul lor", adicã acolo unde sunt inima, mintea si atentia adunate toate la un loc si cerceteazã în comun si cu evlavie numele Meu, acolo, voi fi si Eu. Si iarãsi spune Mântuitorul: "Eu si Tatãl Meu vom veni la el si Ne vom face sãlas întru el". De acum înainte rugãciunea se va spune cu usurintã deoarece, precum fierul înrosit bine în foc este prelucrat cu usurintã, si precum un om care doreste sã ardã un cuptor nu poate sã-1 aprindã si sã-l ardã dintr-o datã, ci putin câte putin, pânã când se va arde pe dinãuntru, si abia atunci, asezând lemnele în gura cup torului, focul le cuprinde deodatã si le înghite, tot asa se întâmplã si în inima omului. Dupã ce inima este aprinsã de focul Sfântului Duh, atunci spune rugãciunea cu multã cãldurã si cu multã usurintã.
Dupã încetarea rugãciunii silite si cu zdrobire de inimã, omul îsi vine în fire si îsi cunoaste foarte bine propria fiintã, adicã ia aminte si mediteazã la gândurile si amintirile pe care le avea înainte de a-si zdrobi inima cu rugãciunea si le aflã pe toate ca fiind capcane, buruieni, centre si inventii ale diavolului. Acest lucru îl întelege si mai bine din ceea ce urmeazã. Deoarece, de îndatã ce începe sã-si zdrobeascã inima sa cu rugãciunea stãruitoare, dispar împrãstiindu-se ca fumul întelesurile acelea necurate si îngâmfate care îl fãceau mai înainte sã se îndreptãteascã pe sine si sã se creadã mare si tare pentru nimic.
Atunci se împlineste în acesta cuvântul care spune: "Vãzut-am pe cel necredincios fãlindu-se si înãltându-se ca cedrii Libanului. Si am trecut si iatã nu era si l-am cãutat pe el si nu s-a aflat la locul lui". Si dacã se va duce si va pieri definitiv din inima lui acea amãgitoare îndreptãtire de sine, atunci se va vede pe sine nu numai gol de orice virtute, ci si pãcãtos si sãrman ca un vames.
Pe cel care are inima lui smeritã si zdrobitã de stãruinta rugãciunii îl cuprinde o adevãratã si vie evlavie pentru Dumnezeu si pentru cele sfinte. Si îl cuprinde atât de mult acea evlavie dumnezeiascã, încât si el însusi întelege lucrarea ei, de oarece i se pare si este convins cã nu se aflã în aceastã bisericã pãmânteascã, ci cã se aflã în Ierusalimul cel de sus, în slava aceea dumnezeiascã, unde împãratul tuturor este slãvit si prealãudat de miriade si miriade de îngeri dumnezeiesti. Atunci, de bucurie si de evlavie, curg si aleargã din ochii lui râuri de lacrimi calde, care îl curãtesc de tot pãcatul, dupã cum se spune: "Spãla-mã-voi si mai alb decât zãpada mã voi albi".
Pe lângã aceastã evlavie îl înconjoarã si îl cerceteazã si un alt har, adicã o datã cu lacrimile vine la acesta si o altã mângâiere dumnezeiascã, care nu se vede cu ochii trupesti, dar se vede foarte clar cu ochii mintii cum coboarã lin din cer, ca roua peste capul lui, precum roua profetului Ghedeon. Si de pe cap se revarsã peste tot trupul si rãspândeste mireasmã, sfintindu-l. De aceea spune Scriptura: "Binecuvântat este Dumnezeu Cel ce varsã Harul Sãu peste preotii Sãi, ca mirul ce se coboarã pe cap, pe marginea vesmintelor lui". Din pricina aceasta trupul lui devine usor si se umple de toatã mângâierea si dulceata duhovniceascã.