2) Rugaciunea inimii
Prin urmare, primeste o înstiintare de la acest har cã s-a împãcat cu Dumnezeu si spune împreunã cu profetul: "Auzului meu vei da bucurie, bucura-se-vor oasele mele cele smerite", adicã "multumesc, Doamne, cã m-ai înstiintat si mi-ai dat sã înteleg prin acest semn al Harului Tãu cã m-ai iertat pe deplin de toate pãcatele mele si am fost mângâiat eu, netrebnicul robul Tãu, pentru cã atât de mult mã umilise pãcatul meu, încât alergam întotdeauna în ascunzãtoare si oasele mele tremurau de frica iadului."
Incã si alte multe cuvinte ale Sfintei Scripturi vin în gura lui în ceasul acela, care aratã cã Dumnezeu a primit pocãinta lui si rugãciunea lui, precum se spune: "Duhul umilit, inima înfrântã si smeritã, Dumnezeu nu o va urgisi".
Dar nu numai acestea sunt cele de care se bucurã un astfel de credincios, ci încã si multe alte întelesuri ceresti si dumnezeiesti ies din inima lui. Deoarece a fost dezlegat si risipit norul întunecos al pãcatului de cãtre luminarea rugãciunii mintii si cugetã armonia cuvântului sfânt care spune: "Le-a deschis lor mintea ca sã înteleagã Scripturile" si "Cel ce crede în Mine, râuri de apã vie vor curge din pântecele lui" (Ioan 7, 38); deoarece inima omului clocoteste de întelesuri dumnezeiesti, iar gura lui vorbeste în parabole, precum se spune: "Deschide-voi în pilde gura mea, spune-voi cele ce au fost dintru început" (Psalm 77, 2). In clipa aceea inima este în întregime foc, pentru cã s-a aprins în inima lui focul, despre care spune Hristos: "Foc am venit sã arunc pe pãmânt, si cât as vrea sã fie acum aprins!" (Luca 12, 49). Atunci, în ceasul acela, omul acesta ceresc, care este aprins de lucrarea Sfântului Duh, hotãrãste în sine ca de acum înainte sã pãzeascã nestricate toate poruncile lui Hristos, dupã cum spune si profetul David: "Juratu-m-am si m-am hotãrât sã pãzesc judecãtile dreptãtii Tale" (Psalm 118, 106). Acest har fierbinte si izvorâtor de viatã al iubirii dumnezeiesti s-a dat acestuia pe mãsura strãdaniilor pe care le-a depus în timpul rugãciunii.
Cãci, dacã se va ruga cineva dupã cum am spus timp de o jumãtate de orã, si lucrarea harului rugãciunii inimii rãmâne aproape o jumãtate de orã în ziua aceea, sau cel mult o zi întreagã, dar nu mai mult. Deoarece, precum fierul, când este scos de cãtre fierar din foc, este înrosit si arde asemenea focului, dar dacã stã mai mult timp în afara focului, începe putin câte putin sã-si piardã puterea de ardere, ajungând iarãsi la rãceala si aspectul lui dinainte, tot asa si omul, când spune rugãciunea cu silintã si zdrobire de inimã, se aprinde de lucrarea Duhului Sfânt si face sã izvorascã din inimã apa cea vie a întelesurilor dumnezeiesti; dar de îndatã ce înceteazã rugãciunea, înceteazã si izvorul întelesurilor dumnezeiesti.
Aceasta se sãvârseste din iconomia lui Dumnezeu, pentru ca omul sã nu neglijeze rugãciunea, gândind cã, o datã ajuns acolo, nu mai trebuie sã se roage asa cum am spus la început, si pentru ca sã nu mai cadã iarãsi în patimile cele dinainte ale pãcatului sau în altele mai mari si mai rele. Deoarece spune: "Si când duhul necurat a iesit din om, umblã prin locuri fãrã apã, cãutând odihnã si nu gãseste. Atunci zice: «Mã voi întoarce la casa de unde am iesit»; si venind, o aflã golitã, mãturatã si împodobitã. Atunci se duce si ia cu sine alte sapte duhuri mai rele decât el si, intrând, sãlãsluiesc aici si se fac cele de pe urmã ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi» (Matei 12, 43-45).
De aceea este nevoie ca sã se roage mereu omul si rugãciunea lui sã se facã neîntrerupt, dupã cum ne porunceste si Apostolul Pavel, spunând: "Rugati-vã neîncetat" (1 Tes. 5, 17), "ca sã nu cãdeti întru ispitã" (Matei 26, 41). Sã se roage cineva neîncetat, dar nu totdeauna cu silintã si zdrobire de inimã, dupã felul în care am spus, deoarece acest lucru este aproape cu neputintã. Sã se roage însã neîncetat, dar si în alt fel. Adicã, dupã ce se roagã cu silire si cu zdrobire de inimã si începe a-l durea pieptul înlãuntru, în locul unde s-a lucrat rugãciunea stãruitoare, si nu mai primeste locul acesta mai multã silire, atunci sã se roage fãrã silire si fãrã zdrobire de inimã, ci într-un fel mai linistit, mãsurat si odihnitor, pânã când se va vindeca si se va odihni locul acela rãnit din piept.
Dupã ce se va odihni si vindeca, sã înceapã din nou strãdania rugãciunii celei zdrobitoare de inimã ca mai înainte, cu silire. Iar mintea sã fie treazã si sã pãzeascã neîncetat inima de atacurile diavolului. Si când diavolul vrea sã nãvãleascã, de îndatã mintea sã trezeascã si sã zdrobeascã inima cu rugãciunea din ce în ce mai puternic, pânã când îl va durea inima; atunci fãrã întârziere atacul diavolului va dispãrea ca norul purtat de vânt.
Pentru om este lucru cu neputintã sã alunge si sã nimiceascã atacurile diavoluiui în alt fel din inima lui decât prin rugãciunea aceasta stãruitoare a inimii, pe care, dacã o neglijeazã, este în pericol de a ajunge la moartea sufleteascã, dupã cum am spus mai înainte. Acest lucru îl aratã si cântarea sfintei Biserici a lui Hristos când spune: "Dacã dreptul cu greu se mântuieste, pãcãtosul unde se va arãta?" Deci, precum diavolul, vrãjmasul nostru cel fãrã de milã si neîmpãcat, luptã împotriva noastrã în multe chipuri pânã în ceasul mortii, la fel si noi sã-i stãm împotrivã cu numele lui Hristos, pânã la ultima noastrã suflare.
|