de multe ori, de foarte multe ori am fost si eu tentata sa ma las prada enervarii citind multe raspunsuri date pe acest forum la diferite discutii.
Insa incerc sa ma stapanesc si sa nu judec sau incerc sa citesc inca odata ceea ce m-a enervat prima data spunand mai intai o rugaciune si rugandu-L pe Bunul Dumnezeu sa ma ajute sa inteleg exact ce au vrut oamenii respectivi sa spuna si sa nu mai percep totul doar prin prisma trairilor si a experientei mele proprii de viata (destul de limitata).
In alta ordine de idei, pentru ca topicul avea un anumit subiect, (de la care s-a divagat ca de obicei) am sa scriu si eu o intamplare. Proprie.
Multi ani mi-am cautat un parinte duhovnic. La toti preotii la care mergeam sa ma spovedesc simteam ca nu rezoneaza cu sufletul meu, ca nu am simtit usurarea pe care trebuia s-o simt dupa spovedanie.. nu stiu cum sa explic mai clar. si am continuat sa caut.
Pana intr-o zi, cand, total intamplator am intrat intr-o biserica din cartier, nu a parohiei de care apartin, o biserica pe care am descoperit-o plimbandu-ma pe niste stradute laturalnice, pe unde nu as fi avut in mod normal ce sa caut, si intrand, intr-o miercuri seara, am intrebat o femeie de la pangar (mai tarziu am aflat ca este maicuta) daca ma pot spovedi (vazusem afara afisat programul de slujire).
Dansa s-a indreptat spre sfantul altar si l-a chemat pe parinte "preacuvioase, e aici o fata care vrea sa se spovedeasca".
Ma asteptam sa apara un preot in varsta, insa, spre surprinderea mea, parintele cred ca este chiar mai tanar decat mine. Nu stiu, nu am cautat sa aflu, dar asa pare.
Felul in care mi-a vorbit, respectul, zambetul cald, sfaturile pe care mi le-a dat, totul m-a facut sa imi doresc sa revin sa ma spovedesc la el si asa am si facut. Astfel a devenit duhovnicul meu.
Credeti ca am avut liniste? NU! Cred ca necuratului nu i-a placut deloc cum m-am simtit eu dupa taina spovedaniei atunci, nu i-a placut linistea mea sufleteasca, faptul ca pentru prima data in timp ce ma spovedeam mi-au dat lacrimile si am spus chiar si cele mai vechi si mai grele pacate ale mele pe care nu le spovedisem niciodata, nu cred ca i-a placut ca nu mi-a fost deloc rusine ca vorbeam cu un barbat tanar, ca nu m-am gandit nici o clipa ca stau de vorba cu un om ci am simtit intr-adevar, pentru prima data ca vorbesc eu cu Domnul Iisus.
Asa ca.... m-a lovit, m-a atacat cum nu se poate mai dur si mai nemilos.
Chiar in timpul sfintei liturghii, cateva duminici dupa aceea, in timp ce eram ingenuncheata si ascultam slujba, preotul meu duhovnic slujea, mi-a dat ganduri de ispitire. Dintr-o data m-am trezit ca il priveam pe parintele cu ochi de femeie, am observat ca imi place statura lui inalta, zambetul lui blajin, trasaturile fetei, mainile lui... ce sa mai... ganduri pacatoase.
M-am aruncat cu fata la pamant (ma rog, podeaua bisericii) si am inceput sa plang. Mai mare pacat decat sa gandesc asta nici ca-mi puteam inchipui in acel moment. Am plans pana la sfarsitul slujbei, iar la final, cand m-am dus sa ma miruiasca, nici n-am avut curajul sa ridic privirea catre dansul si nici sa-i mai sarut mana asa cum faceam deobicei.
am plecat foarte tulburata si multa vreme am ezitat sa ma mai duc sa ma spovedesc.
Cu ceva timp inaintea acestei intamplari o cunoscusem (vazusem) si pe sotia lui, preoteasa, si ramasesem atat de surprins placuta de aspectul ei, de infatisarea sa blanda, cu trasaturi frumoase dar intr-un fel smerit fara sa iasa in evidenta, foarte curata si decenta in imbracaminte si in purtari, blanda in adresare si cu un cuvant bun si intelept pentru cei carora li se adresa. Mi-au dat lacrimile de bucurie atunci cand i-am vazut impreuna. Stateau alaturi pe o bancuta si erau ca doi copii frumosi, puri si atat de unul al altuia incat mi-am dorit atunci din tot sufletul sa am si eu parte intr-o zi de o asemenea stare, de un asemenea om alaturi, de un suflet pereche care sa devina una cu mine in fata lui Dumnezeu. Mi-am zis, "uite ca se poate". Mai exista si astfel de oameni, mai exista si astfel de cupluri binecuvantate. Nu este pierduta orice speranta.
Pentru ca apoi sa vina intamplarea pe care am povestit-o mai sus.
M-am framantat mult si m-am gandit initial sa ma duc sa-mi spovedesc acest pacat unui alt preot. Insa am considerat ca mai mare imi va fi pocainta daca ma voi spovedi chiar parintelui in cauza, duhovnicului meu.
Nu stiam insa cum sa fac, in asa fel incat nu care cumva sa inteleaga ca despre dansul este vorba, ca nu cumva sa-l smintesc in vreun fel. Si am facut-o. I-am povestit ca am fost ispitita, ca am avut ganduri necurate fata de un preot, chiar in biserica in timpul Liturghiei. Nu am mentionat insa care biserica
Si apoi m-am simtit mult mai bine. Si parintele este in continuare duhovnicul meu.
inutil sa va mai spun ca ispitele nu au incetat detot. se mai intampla uneori. odata chiar am visat ceva neplacut in acest sens.. eu si parintele, etc (nu intru in detalii) insa am cautat sa nu ma gandesc prea mult la acel vis, sa-l gonesc din mintea mea si sa ma rog mai tare pentru dansul si pentru mine sa ma lumineze Dumnezeu si sa nu ma lase sa renunt la a merge la el din cauza acestor ispite.