Citat:
În prealabil postat de AlinB
Eminescu?
Nationalist? Da.
Crestin ortodox? Nu prea.
As vrea si eu sa vad macar cateva fragmente in scrierile lui care l-ar califica drept crestin ortodox.
|
Pr. prof. dr. CONSTANTIN GALERIU
<<BIOGRAFIA FIULUI LUI DUMNEZEU>>,
A <<BLÂNDULUI NAZARINEAN>>
ÎN CONȘTIINȚA LUI EMINESCU
Aceste numiri sacre:
“Biografia Fiului lui Dumnnezeu”...”biografia Blândului Nazarineam răstignit” îi aparțin poetului. Odată cu frumusețea expresiei ele sunt mărturii de fond cuprinse în articolul „
Și iarăși bat la poartă” publicat în ziarul
Timpul din 12 aprilie 1881, în ajunul Sfintelor Paști (M. Eminescu, Opere, Ed. Academiei, XII, p. 134).
În eseul nostru dorim să punem în lumină mai ales ideile esențiale din acest articol pascal care dezvăluie pe de o parte, adânca înțelegere a Evangheliei la care a ajuns poetul nostru național la vârsta maturității lui creatoare, și, pe de o parte, originalitatea lui genială afirmată de această dată din unghiul spiritualității creștine-ortodoxe.
Mesajul cardinal pe care Eminescu ni-l adreseaza aici e cuprins în vizionara formulă:
„Iată, 2000 de ani, aproape, de când biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se crește omenirea”. Și precizează:
”Ea a ridicat popoare din întuneric..., le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui”. Într-o Europă care de la Renaștere se îndepărtase de la axul central al istoriei: Întruparea Fiului lui Dumnezeu și orientase conștiințele către modele din antichitate, Eminescu restaurează sensul istoriei, autentic și profund, în Evanghelie, în Hristos. El observă adânc:
„Învățăturile lui Buddha, viața lui Socrat și principiile Stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului La-O-Tse deși asemănătoare cu învățămintele creștinismului, n-au avut atâta influență, n-au ridicat pe om ca Evanghelia, această simplă și populară biografie a Blândului Nazarinean, a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale și fizice și nu pentru El, ci pentru binele și mîntuirea altora”. În căutările proprii, prin studiile de la Viena și Berlin însoțite neîncetat de lectura personală, spiritul lui „al cărui foc nu-l puteau stinge toate apele mării”, el evocă în articolul său gândirea unor mari personalități care au călăuzit lumea antichității. Pentru a-i tâlcui puțin gândirea ne îngăduim a abserva: Eminescu înțelegea că deși Buddha era un demolator de idoli, dar negarea lumii și a istoriei nu oferea o soluție autentic mântuitoare pentru lume.- „Cărarea spre virtute a lui La-O-Tse”, era doar „o morală a neintrevenției, o mistică destinată înțelepților retrași din lume”.-Un stoic, precizează el, ar fi suferit chinurile lui Hristos dar le-ar fi suferit cu mândrie și dispreț de semenii lui. Și Socrat-adaugă, „a băut
[COLOR=windowtext]1 [/COLOR]
[COLOR=windowtext]paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuții civice a antichității”. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]În comparație cu o asemenea viziune a spiritualității antice i se revelează lui Eminescu icoana lui Hristos în unicitatea ei mântuitoare. Și, cu ascuțișul spiritului său merge spre adâncul Tainei Crucii: „
nu nepăsare, nu dispreț ; suferința și amărăciunea întreagă a morții au pătruns inima Mielului simțitor și, în momentele supreme, a încolțit -s-a revelat- iubirea în inima Lui și și-a încheiat viața pământească cerând de la Tatăl Său din Ceruri iertarea prigonitorilor”. În acest act al iertării mântuitoare i se revelează deodată Dumnezeirea în Hristos și unicitatea operei, a crucii lui în lume, în istorie. Inspirat, tocmai din contemplarea Jertfei de pe Cruce, Eminescu îi exprimă adevăratul sens cu o forță uimitoare definind: „
Astfel, a se sacrifica pe Sine pentru semenii săi nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenței umane”. Taina Crucii lui Hristos ni se revelează aici din ultima adâncime ; a exista în adevăr înseamnă a exista în iubire: „
Dumnezeu este iubire” (Ioan 4, 8). Iisus Hristos, Dumnezeu și Om arată lumii iubirea drept lege a existenței, descoperind-o viu ca iubire divină întrupată suprem în experiența tragic-sublimă a Golgotei. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Iar acest act revelator se înscrie nu doar într-un plan etic-filozofic:”...E ușoară credința că prin percepte teoretice de morală, prin știință, oarecum, omul se face mai bun”, observă Eminescu. El gândește fundamental, din planul ontologic al ființei lumii bolnave. Cuvintele care urmează ating esența:”
Iubirea, invocă poetul,
este acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie și asprimea luptei pentru existență ce bântuie natura întreagă”. S-ar putea spune că un poet al iubirii nu poate gîndi și vorbi decât așa. Numai că aici, iubirea, principiu al existenței și al vieții forează într-un sol mult mai adânc și ca o soluție universală, răspunzând la marile întrebări și teme existențiale, filosofice, sociale, economice ale epocii. Să proclami iubirea drept principiu absolut de vindecare într-o lume în care, pe acea vreme, Darwin propovăduia în biologic „selecția naturală și lupta pentru existență”, iar Marx în „ social și economic” „ura și lupta de clasă”, pe care Eminescu o evocase în „Împărat și proletar”. Iar ceva mai târziu Nietzsche proclama drept model „ supraomul” realizat prin violență, voluptate și forță. Aici se dezvăluie intr-adevăr viziunea lui unică, genială, și opoziția, curajul de a afrma iubirea într-o lume care se manifesta radical altfel. Glasul lui însă purcede din Duhul Adevărului etern. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]După aceasta extraordinară sinteză de gândire în care poetul cugetă ca și un adânc teolog ortodox, pentru că în Apus Jertfa Crucii era văzută doar ca o „satisfacție” oferită de Fiul-Părintelui ceresc pentru ofensa făcută de păcatul [/COLOR]
[COLOR=windowtext]2 [/COLOR]
[COLOR=windowtext]omului, sau de o „ispășire”; mai departe, el trece și la aspectele practice, pedagogice, ale vieții, pe care le întemeiază biografia Mântuitorului. „
E ușoară credința, spune el,
că prin precepte teoretice de morală, prin știință, oarecum, omul se poate face mai bun: omul trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecțiune după care să-și manifeste caracterul și faptele...”. „ Or, creșterea lumii nouă se datorește prototipului omului moral, Iisus Hristos”.-Evocând spiritul epocii, el mai arată:
„ Chiar dacă filosofeme materialiste” se situează „
contra părții dogmatice a Bibliei...caracterele se cresc sub influența biografiei lui Hristos”. Iar „misiunea școalelor”, fără a omite „cultura minții” e totodată „creșterea caracterului”. De aici „
importanța biografiei lui Hristos pentru inimile unei omeniri veșnic renăscânde...Pentru a fi buni, pentru a se respecta unii pe alții și a-și veni unul altuia în ajutor oamenii...au nevie de religie”. Se înțelege, numai bunătate naște bunătate. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]De la această modelare a insului, a persoanei, Eminescu trece la sfera mai largă a societății, a statului. În același orizont sacru el observă judicios „marea deosebire între vechiul stat păgân și statul creștin”. [/COLOR][COLOR=windowtext]De o însemnătate capitală este aici unghiul critic din care el privește „statul păgân...ca product al naturii supus acelorași legi...aceluiași complex de lupte pentru existența individuală și colectivă ca și natura”, natură prihănită propriu-zis de păcat întrucât ea însăși prin obârșia ei a fost bună ca operă a lui Dumnezeu. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Formula însă de „stat ca product al naturii” îl arată pe Eminescu foarte informat în domeniul filosofiei științei. Precum se știe duhul păgân și ateu al Renașterii operase și această anomalie, anume: făcuse natura producătoare de legi-din sinea ei. Montesquieu (1689-1785) definea chiar legile ca „ raporturi necesare care derivă din natura lucrurilor” („Spiritul legilor”). Un savant ca Robert Boyle (1627-1691) atrăgea însă atenția asupra acestei erori fundamentale care se urzea, judecând logic: „Corpurile neînsuflețite, spre exemplu planetele, sunt cu totul incapabile să înțeleagă ce este o lege. Deci și acțiunile acestor corpuri sunt produse de o putere reală-Dumnezeu și nu de legi”(cf. Jan Marejko, Cosmologie et politique, Lausanne, 1989, p. 12). [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Pentru Eminescu problema avea un impact socio-politic acut. El sesiza, în concepția de „ stat product al anturii”, legătura cu concepția darwinistă a epocii, a luptei pentru existență și selecției în natură, metamorfizată social de Marx în lupta dintre clase prin „exploatarea de către cel puternic a celui slab”. Socialiștii utopici, au văzut precum se știe rezolvarea problemei prin lupta fratricidă. Tocmai acest mod de a privi devenirea istoriei a dus la cel mai inuman și sângeros secol cel al XX-lea cu războaie mondiale și lagăre de asasinat în masă. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]3 [/COLOR]