[Florin-Ionut]

[COLOR=windowtext]Au e sens în lume?...Tu chip zâmbitor [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Trăit-ai anume ca astfel să mori?” [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Dar mai ales: [/COLOR]
[COLOR=windowtext]„De e sens într-asta, e'ntors şi ateu [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu”. [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Poate unii vor fi fost ispitiţisă concludă de aici că Eminescu are momente de slăbire a credinţei, forme de ateism. Nimic mai infam n-ar fi la adresa lui decât o asemenea părere deşartă. Dimpotrivă, nu cred să se fi exprimat în literatura universală o sentinţă genială asemenea acesteia. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]„De e sens într-asta-în moarte, e'ntors şi ateu”-deci: moartea e atee! [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Şi, ”Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu”, adică, de o limpezime fulgerătoare” Dumnezeu nu este semnatarul morţii. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Uimitor, de unde ţâşnea în geniul lui o asemena viziune; nu din filosofiile lumii ci numai din Sfânta Scriptură. Căci de unde chiar la unii teologi, de n-am pomeni pe un mare teolog al veacului K.Rahner (1904-1984) moartea apare firească, Dumnezeiasca Scriptură vorbeşte neîndoios: „Dumnezeu n-a făcut moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii, El a zidit toate lucrurile spre viaţă” (Înţelepciunea lui Solomon 1, 13-14).Şi numai prin neascultarea poruncii dumnezeieşti, prin gustarea „ din pomul cunoştinţei binelui şi răului” i s-a atras atenţia lui Adam ca „va muri” (Fac.2, 17). Atunci, real „moartea este plata păcatului” (Rom. 6, 23). Iar Părintele ceresc a trimis pe Fiul său în lume tocmai „ca să surpe prin moartea Sa pe Cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul”(Evr. 2, 14). Moartea nu e deja Dumnezeu: moartea e atee, operă diabolică, distrusă de Hristos. Uimitor cum în acest duh revelat al Sfintei Scripturi cugetă Eminescu încă chiar din prima tinereţe. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Şi cum în acest duh va urmări înfrigurat şi totuşi scânteind, taina Crucii şi mormântul din care va ieşi biruitor Hristos. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Într-o noapte de Inviere, aşa cum reiese din poezia cu acelaşi nume, „Învierea”, petrecând prin „zidurile înnegrite” ale Bisericii, urmărit de „spiritul rece al morţii”, el contemplă şi ascultă: [/COLOR]
[COLOR=windowtext]„Un singur glas îngână cuvintele de miere, [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Închise în tartajul străvechii Evanghelii” [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Şi apoi contemplă cum: [/COLOR]
[COLOR=windowtext]6 [/COLOR]
[COLOR=windowtext]C'un muc în mâini moşneagul cu barba de zăpadă [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Din cărţi cu file unse norodul îl învaţă [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Că moartea e în luptă cu veşnica viaţă, [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Că de trei zile'nvinge, cumplit muncindu-şi prada”. [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Sufletul participă viu şi aude încă: „O muzică adâncă şi plină de blândeţe”, care „Pătrunde tânguioasă puternicile bolţi; iar gândul îi freamătă neliniştit murmurând: „Pieirea, Doamne sfinte, căzu în orice colţ, / Căci a căzut,-unde? în însuşi Izvorul de vieţe”. Dar „pieirea”-altfel spus moartea, căzând în „izvorul de vieţe” nu va fi înghiţită de viaţă?...ca şi întunericul de lumină?. [/COLOR][COLOR=windowtext]El trăieşte această minune în noaptea pascală: [/COLOR]
[COLOR=windowtext]„Douăsprezece ceasuri răsună...Miez de noapte... [/COLOR]
[COLOR=windowtext]De-odată'n negre ziduri lumina dă năvală... [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Un clocot lung de glasuri vui de bucurie, [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Colo'n altar se uită şi preoţi şi popor, [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Cum din mormânt răsare Christos mângâietor, [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Iar inimile toate s-unesc în armonie. [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Cântări de laude'nălţăm [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Noi Ţie Unuia, [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Primindu-l cu psalmi şi cu ramuri, [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Plecaţi-vă neamuri [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Cântând Aleluia! [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Christos a înviat din morţi, [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Cu cetele sfinte”. [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Şi într-adevăt, în duhul adâncii ortodoxii, teologhiseşte: [/COLOR]
[COLOR=windowtext]„Cu moartea pre moarte călcând-o, [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Lumina ducînd-o [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Celor din morminte!” [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Gândirea umană din totdeauna a trebuit să răspundă la două teme fundamentale: a iubirii încununată cu sacrificiul, şi a vieţii în lupta biruitoare asupra morţii. Noi l-am interogat în eseul nostru pe Eminescu asupra acestor teme şi i-am comunicat răspunsul. Suntem îndreptăţiţi să spunem prin răspunsul lui că el nu este numai „poetul nostru naţional” ci că într-adevăr prin gândirea lui şi teologică, atât de profundă, răspunde, odată mai mult titlului acordat de „omul deplin al culturii româneşti”. Iar în viitoarele sinteze ale gândirii şi filosofiei creştine, chiar, ale teologiei [/COLOR]
[COLOR=windowtext]7 [/COLOR]
[COLOR=windowtext]noastre, va trebui să se ţină seama şi de el ca de un adânc gânditor creştin-ortodox. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]De altfel, în cinstirea pe care trebuie să i-o acordăm nu trebuie uitat nicodată că el a văzut în Biserica Ortodoxă Română: „Maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului”. A şi trăit ca un fiu devotat, drept credincios ei. I.P.S. Arhiepiscop Bartolomeu Anania a descoperit pe paginile unui Molitfelnic de la Mânăstirea Neamţ înscrisul unui duhovnic de o adâncă semnificaţie privind adevăratul suflet al poetului. În noiembrie 1886 Eminescu se retrage la Mânăstirea Neamţ. Acolo s-a spovedit şi s-a împărtăşit, iar duhovnicul a înregistrat în cartea lui de slujbă, o dorinţă şi rugămintea poetului, ca un testament anume: să fie îngropat pe malul mării, la umbra unei mânăstiri, de unde să audă chiar şi dincolo, de pe celălalt tărâm al existenţei: „Lumina lină”. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Poet al iubirii a fost,...şi al luminii. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Un alt final mai cuvenit ca acesta legat de lumină nu găsim „Era prin martie 1889, descrie Vlahuţă; m-am dus într-o zi să-l văd pe Eminescu la ospiciul din strada Plantelor, unde era de curând internat. [/COLOR][COLOR=windowtext]M-a cunoscut şi i-a părut bine când m-a văzut... Ma întrebat de prieteni căindu-i, vorbind de ei cu milă...adusei vorba de poezii...Atunci cu o bucurie de creator, scoase din buzunarul paltonului un petic de hârtie şi aşezându-se pe scaun, începe să citească...un şir lung de strofe de o sonoritate şi un efect ritmic fermecător... Fiecare vers părea rupt dintr-o poezie frumoasă. Mi-aduc aminte că două vorbe: foc şi aur reveneau mereu...n-am putut reţine decât aceste patru versuri: „Atâta foc, atâta aur / Şi-atâtea lucruri sfinte / Peste întunericul vieţii / Ai revărsat Părinte”. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]A sfârşi apoi lăsând, tăcut, privirea în pământ...După câteva minute de tăcere, îşi împreună mâinile, şi ridicându-şi ochii în sus, oftă din adânc şi repetă rar, cu un glas nespus de sfăşietor: „Of, Doamne, Doamne!”(Cf. Dr. I. Nica, Mihai Eminescu, Bucureşti, 1972, p. 320, 321). [/COLOR]
[COLOR=windowtext]E de crezut că şi în acel moment al marii treceri va fi invocat „Doamne, Doamne!”. [/COLOR]
[COLOR=windowtext](Ortodoxia. Revista Patriarhiei Române, anul XLVII, nr. 1-2, Ianuarie-Iunie 1995, p. 3-9 ) [/COLOR]
8