[Florin-Ionut]

Pr.prof. dr. CONSTANTIN GALERIU
CHIPUL MÂNTUITORULUI IISUS HRISTOS
ÎN GÂNDIREA LUI MIHAI EMINESCU

Fiecare personalitate îşi poartă şi revelează, deopotrivă, unicitatea în dialogul cu timpul său şi fundamental, în comunicarea, într-un mod propriu, cu ”Absolutul”, cu Dumnezeu, cu valorile şi temele supreme ale existenţei, care dau conştiinţei noastre umane şi vieţii un sens. Mihai Eminescu a aparţinut şi el vremii în care s-a născut, format şi afirmat ca geniu al spiritualităţii neamului şi a fost totodată, un fiu al sfârşitului de veac XIX. Ca geniu deosebit de sensibil şi receptiv la prodigioasa emisie de idei din vremea sa –filosofice, artistice, ştiinţifice, - a receptat neîndoielnic, o anume influenţă a lor, dar nu s-a lăsat, şi nici nu o putea face, impregnate de acestea în profinzimea lui, în identitatea care i-a rămas nealterată. Receptivitatea sa care ne trimite cu gândul la enciclopedismul Renaşterii şi perioadelor ce i-au urmat, nu s-a finalizat nici pe departe, într-un fel de eclectism sau sincretism. Cu puterea geniului său a asimilat ideile şi valorile epocii, ca şi cele ale trecutului, a surprins esenţa, partea de adevăr din fiecare şi le-a tezaurizat în visteria inimii şi a cugetului său. Încât, acest „om deplin al culturii româneşti” ne pare a întruchipa şi el o imagine din cuvintele Mântuitorului, făcându-se „ asemenea omului gospodar care scoate din visteria sa , noi şi vechi” (Matei 13, 52). Din visteria pe care a agonisit-o în anii de liceu şi studenţie şi în toţi anii vieţii sale, Mihai Eminescu s-a străduit cu har şi prinos, îndemnând: „Ce e rău şi ce e bine / Tu te-ntreabă şi socoate”, păstrând ce e bun.
Este de la sine înţeles că în formarea lui s-au întrepătruns mai multe influenţe care i-au marcat în mod specific întreaga gândire şi creaţie. Între acestea şi în consonanţă cu Zeitgeist-ul sfârşitului veacului trecut, sânt cele schopenhauriene şi prin ele cele ale filosofiei orientale, hinduismul şi budismul. Dar dincolo de toate influenţele, ceea ce putem afla la o cercetare atentă, mai adânc, este moştenirea ancestrală, purtată genetic şi transmisă în copilărie şi adolescenţă ca Tradiţie sacră şi dar al străbunilor. Fondul acestei moşteniri este acela creştin ortodox. De aceasta a fost conştient şi poetul atunci când nota pe una din paginile caietelor sale, că Dacia a fost colonizată de creştini. Mai mult, în biblioteca sa s-a aflat pe lângă Sfânta Scriptură, precum notează Alexandru Elian (1) şi opere ale sfinţilor Vasile cel Mare, Grigore Teologul, Efrem Sirul, Fericitul Augustin, Ioan Damaschin, Nicodim Aghioritul ş.a. Într-un consistent studiu apărut de curând, Profesorul Virgil Cândea (2), pornind de la sugestiile prezente în
[COLOR=windowtext]1 [/COLOR]
[COLOR=windowtext]comentariile lui Al. Elian şi F. Creţu, înfăţişează generos cum Mihai Eminescu, îmbogăţindu-se prin lectura unor cărţi sfinte a făcut să transpară idei şi imagini în poezia sa. Astfel, inspirat de lucrarea Carte sfătuitoare pentru păzirea celor cinci simţuri a lui Nicodim de la Athos, poetul a zămislit versuri, cărora alţi comentatori, mai puţin informaţi, le-au găsit izvor şi semnificaţii de altă natură. Asemenea înrudiri şi înrâuriri le găsim în poeme ca: „Pentru păzirea auzului”, „Călin” „când [[/COLOR][COLOR=windowtext]Când-n.n.[/COLOR][COLOR=windowtext]] te-am văzut Verena”[...”], „Gelozie”, unde întâlnim termeni şi expresii comune: „nălucire, idol, împătimire, împietrit „cămaşa tristei inemi”, „ochii, fecioare închise în cămări”, „încăperile gândirii”, sau motivul lui Narcis în portretul „fetei de împărat”. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]În altă parte, versul „A ochilor privire ca mâna fără de trup” (Ms. 2277, 331) reia imaginea Sfântului Vasile ce Mare: „Ochii sunt cele 1000 mâini fără trup” (ms. 3074, f. 40). Un cercetător atent al manuscriselor poetului nu se poate mira prea mult văzând comuniunea lui cu Sfinţii Părinţi şi, fundamental, cu Cartea Cărţilor care e Biblia. Astfel se poate afla o transcriere în limba latină a rugăciunii „Tatăl nostru” (Ms. 226, p. 45, 46) urmată de o traducere foarte veche din Evanghelia după Ioan: „La început era Cuvântulu şi Cuvântulu era la Domnu Dumnezeu şi Domnu Dumnezeu era Cuvântulu; Aquesta era la începutu Domnul Dumnezeu...”. Mai departe se găsesc rugăciuni către Mântuitorul Iisus Hristos, cărora le încerca o exprimare proprie în consonanţă profundă cu persoana sa: „Iisus Hristoase / Izvor mântuitor / Şi Domn al oştirilor / de oameni Iubitorule / Mântuitorule” (Ms. 2276, 19 şi 2254, 104). Sau: „Iisuse Hristoase Mântuitorule / Învingătorule / Prealuminate” (Ms. 2276, 118). Din adâncul fiinţei sale, care este cea a neamului, auzim parcă strălucind, invocarea perenă: „Dumnezeul Păcii şi al Luminii” [Ms.2255, 793]. Invocare izvorâtă din fiorul profund şi mereu neliniştit al poetului pentru care s-a şi vorbit de pesimismul lui. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]De aceea ne zicem şi noi ca Titu Maiorescu: „Dacă ne-ar întreba cineva. „A fost fericit Eminescu?”, am răspunde : „Cine e fericit?” Dar dacă ne-ar întreba: „A fost nefericit Eminescu?”, am răspunde cu toată convingerea: „Nu!” Ce e drept, el era un adept convins al lui Schopenhauer, era prin urmare, pesimist. [/COLOR][COLOR=windowtext]Dar acest pesimism nu era redus la plângerea nemărginită a unui egoist nemulţumit cu soarta sa particulară, ci era eterizat sub forma mai senină a melancoliei pentru soarta omenirii îndeobşte...seninătate abstractă, iată nota lui caracteristică în melancolie şi în veselie.” [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Noi am putea înţelege această „seninătate abstractă” a poetului în duh şi orizont mioritic, transigurând realul aşa cum face păstorul din baladă, transformând moartea în nuntă. Cu fondul lui creştin nici nu putea fi pesimist. În consecinţă am putea conchide, încă de pe acum, că în opera [/COLOR]
[COLOR=windowtext]2 [/COLOR]
[COLOR=windowtext]eminesciană se împletesc într-o armonioasă unitate, o dată cu înrâuririle duhului timpului său-evocate deja-credinţa profundă ortodoxă în care s-a născut, exprimată cu o mare discreţie, iar din izvorul ei o cultură teologică temeinică şi o conştiinţă limpede a menirii ziditoare pe care o are credinţa creştină în viaţa omului şi în istoria umanităţii. Toate au dat valoare fără egal vieţii sale închinată, până la epuizare, muncii pentru binele neamului său şi al omenirii. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Mărturiile de credinţă care se ivesc şi sclipesc uimitor în multe poeme provin astfel, într-o egală măsură, din alcătuirea atât de singulară şi complexă a personalităţii sale, deschisă spre toate zările lumii, cu întrebările şi răspunsurile ei, ca şi dintr-o trăsătură proprie poporului nostru pentru care reţinerea discretă neostentativă în manifestarea credinţei este semnul sigur al profunzimei ei. La interferenţa, pradoxală numai în aparenţă, dintre tradiţie şi romantism Mihai Eminescu a găsit punctul unui echilibru creator. Tradiţia este cea creştină ortodoxă, în care s-a născut, a crescut, s-a format şi afirmat într-un mediu ce l-a îndemnat la „înmulţirea talanţilor”. [/COLOR][COLOR=windowtext]Acest mediu l-a sensibilizat la „vuietul vremii”, dar nu l-a ispitit să se înstrăineze de sine. Romantismul lui direct mărturisit-„Eu rămân ce-am fost, romantic”- a fost un fel de altoi, rodnic şi fericit, pe trunchiul cel de viaţă dătător al tradiţiei. Tristeţea şi neliniştea, profund metafizică, nu l-au anihilat, ci l-au dus la invocarea ajutorului de dincolo de sine la rugăciune: „Strein de toţi, pierdut în suferinţă / Adâncă a nimicniciei mele / Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie. / Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa (...) / Şi reapari din cerul tău de stele / Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie” (3). [/COLOR]
Redă-mi credinţa. E glasul care ne face să înţelegem cel mai bine, conştiinţa unui timp în derivă, un timp al Epigonilor, cînd „credinţa” a fost înlocuiţi cu o „convenţie”. Distanţa întru spirit faţă de înaintaşi e mai mică decât cea în timp, până la răsturnare. Pentru ei, înaintaşii, „viitorul era trecut”, dar prin contrast apare ca viitor, şi bătrân şi tânăr mereu; iar prezentul apare drept „trecutul , fără inimi trist şi rece”, „Noi nu credem în nimic” (Epigonii). Invocarea celor dinainte este ceea ce poate să ajute spiritul, să-l revigoreze. Este un timp existenţial al căutărilor în momente de dorinţă fiinţială. O asemenea confesiune o aflăm şi în poezia „Dumnezeu şi om” (1873), în versurile căreia poetul se dezvăluie adresîndu-se Mântuitorului Însuşi, aşa cum era înfăţişat în vechile icoane: „Era vremi acelea Doamne, când gravura grosolană / Ajuta numai al minţii zbor de foc cutezător.../ Pe cînd mâna mea copilă pe-ochiul sânt şi arzător (3), Nu putea să-l înţeleagă, să-l imite în iconă”. Erau vremile în care Iisus, Dumnezeu Cuvântul Întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara se arăta sufletului creştin ca darul divin suprem şi ca un etern cum: „Te-am văzut născut în paie”.