Dupa vreo 10, 15 ani in care am fost departe de Dumnezeu, dupa ce am ramas singura din pricina ca am fost rea cu toti semenii mei, m-au cuprins foarte foarte multe ganduri rele. N-aveam liniste deloc. Gandurile erau atat de multe si atat de agresive ca nu-mi dadeau pace nici o clipa. Am trait cu ele cam o jumatate de an, 1 an, ajungand in crunta deznadejde. Nimic nu mai voiam, nimic nu mai observam, nu participam la nimic, nu tare puteam vorbi cu oamenii mare lucru ci numai si numai cu mintea in ganduri rele. Un fost prieten mi-a dat Acatistul Maicii Domnului, bucurie neasteptata. Il citeam de vreo 3, 4 ori pe zi cand veneau gandurile insuportabile. S-au linistit gandurile pe care nu le puteam suporta si si-au aratat adevarata fata - am inteles ca e diavol si nu om cel care ma chinuie (ajunsesem sa-l blestem pe cel pe care mi-l inchipuiam eu ca ma chinuie si sa-mi doresc moartea).
Intr-o zi, venind de la lucru, dupa opt ore de chin (caci erau permanente), am intrat intr-o Biserica care nu era in drumul obisnuit de venit acasa. Pentru prima data am plans si in Casa Lui, nu doar acasa. In Biserica aceea mi-am gasit duhovnicul si am invatat sa fiu om din nou.
Minunea? Dupa cate fapte rele am facut si credeti-ma pe toate le-am facut si inca cu ravna, Dumnezeu nu m-a lepadat. Minunea minunilor e dragostea Lui pentru noi.
Doamne ajuta! Doamne ajuta! Doamne ajuta