[windorin]

De ce refuză o familie să-şi trimită copiii la şcoală

Ştiu pe de rost programul posturilor TV specializate în desene animate şi filme pentru adolescenţi. Ştiu să folosească telefonul mobil mai bine decât un adult, iar primele litere le-au învăţat pe tastatura calculatorului. Sunt peste tot, sunt copiii noştri, o generaţie rezultată din consumism, şi uniformizare. Există însă, în România, câteva sute de copii care reprezintă exact opusul standardului descris mai sus. Părinţii nu-i trimit la şcoală şi nu există nicio şansă să-i vedeţi vreodată la mall.

Învaţă acasă, profesori le sunt chiar părinţii, sunt feriţi de ispitele vieţii moderne, sunt trataţi cu un regim de educaţie mult mai strict. Se numeşte „homeschool”, într-o ţară unde mersul la şcoală rămâne deocamdată obligatoriu.

Enclavă în enclavă

Casa familiei Curcubeţ, din Odorheiul Secuiesc, nu este una obişnuită. E organizată pe activităţi: la parter cantina, camera părinţilor, cancelaria, iar la etaj - camerele copiilor şi sala de cursuri. Gabriel Curcubeţ pastor presbiterian, este printre puţinii practicanţi de homeschooling din România deschis către public.

Livingul respiră un aer puternic de şcoală, hărţi şi tabele explicative agăţate pe pereţi, cărţi în fiecare ungher, calculatoare şi papetărie şcolară. În acest spaţiu sunt de fapt patru clase, corespunzătoare celor patru copii ai familiei. Mezinul, Ilie, are 7 ani şi este în clasa I. David, la cei 13 ani ai săi, este într-a VII-a, iar Matia şi Ester, în clase corespunzătoare vârstelor lor, adică 9 şi 11 ani.

Programa şcolară

Copiii sunt înscrişi la şcoli din Ungaria, unde învăţământul de la distanţă este permis, şi de două ori pe an trebuie să dea teste la materiile de acolo. Învaţă obiectele din programa şcolilor maghiare, plus limba română. Tatăl predă majoritatea obiectelor, ajutat de soţie şi de mulţimea de materiale didactice. „Nu avem probleme. Fac asta de opt ani, cred că mă pricep”, spune Gabriel. La matematică mai dă o mână de ajutor bunica, profesoară de matematică pensionară.

La chimie ajută un prieten. Doar pentru artă şi muzică apelează la profesori privaţi, deoarece David cântă la flaut, iar Ester la chitară. Orele ţin în general 20 de minute, însă nici o lecţie nu se termină până când Gabriel nu este convins că respectivul copil şi-a însuşit cunoştinţele. „La o şcoală obişnuită sunt testaţi rar şi prin sondaj. Nu e nicio garanţie că ştiu materia. Noi mergem la sigur. Eu ştiu exact ce au învăţat”, explică „profesorul”.

Teste şi evaluări

Notele, spune tatăl, nu sunt extrem de importante. „Mă interesează mai mult ca ei să fie bine pregătiţi. De asemenea, le evaluez vocaţiile. Dacă realizez că unul este mai bun la matematică, atunci îi cer doar un minimum acceptabil la literatură. Însă îi cer să fie foarte bun, peste medie de bun, la matematică şi ne concentrăm mai mult pe materiile favorite”, ne spune Gabriel Curcubeţ. Îşi testează şi el săptămânal copiii, testul având mai mult rol de exerciţiu. „Poţi să te simţi rău sau să fie ceva care te deranjează în momentul testării. Alţi copii au trac. Nu este un barem relevant”, completează acesta.

Neagă motivul religios

Copiilor nu le este interzis strict televizorul, însă părinţii spun că se uită rar pentru că nu sunt interesaţi. Desenele animate sunt limitate la poveştile lui Walt Disney, „frumoase şi educative”, iar filmele la „Cronicile din Narnia”.

În rest, materiale dintre cele catalogate de CNA drept „sănătoase”. Spiderman? Superman? „Nu pot fi modele, sunt nişte eroi falşi. De ce să apelez la fantezii când în istorie, de exemplu, sunt atâtea personalităţi cu vieţi memorabile şi relevante, oameni care chiar au făcut ceva important!”, spune Gabriel.

Pastorul neagă că decizia de a-şi educa singur copiii are la bază considerente religioase. „E o prejudecată. N-aţi prefera, dacă aţi putea, să vă petreceţi toată ziua împreună cu copiii?”, se revoltă el, fără a nega că le oferă puştilor săi şi o educaţie creştină. Urmează argumentul performanţei educative, despre care Gabriel spune că este mult mai bună decât cea de la şcoală, în sensul cel mai strict.

Copii poate prea cuminţi

Pe toată durata discuţiei noastre cu tatăl, copiii, trei la număr pentru că unul era la dentist, împreună cu mama, au stat liniştiţi, în „băncile” lor. Poate un pic prea liniştiţi, spune fotoreporterul EVZ, care, deşi s-a foit intens în jurul lor căutânduşi unghiurile sau le-a pus bliţul în ochi, n-a sesizat vreo reacţie.

Parcă nu existam pentru ei. Abia după vreo jumătate de oră au prins viaţă, aruncându-ne priviri pe furiş. Când l-am întrebat pe David dacă nu-i lipsesc colegii şi şcoala, n-a putut să răspundă din prima. S-a uitat panicat spre tatăl său. Am crezut că am descoperit „regia”. De fapt, David nu înţelesese ce-l întrebasem, pentru că nu vorbeşte prea bine româneşte. Răspunsul a venit sub forma unui „Nu” categoric.

Cătălin Alistari
Sâmbătă, 13 Februarie 2010