Adevărata şi falsa supunere în Biserică (1)


Luni 26 octombrie 2009, de Pr. Hristu ARON

Orice creştin ortodox drept slăvitor trebuie să-şi pună această întrebare: Oare poate fi un ierarh mai mare decât Sfinţii Părinţi? Aşa au făcut în trecut adevăraţii creştini când unii întâistătători (episcopi, preoţi, diaconi, monahi) primejduiau întregimea Bisericii, datorită inovaţiilor teologice, aşa se cuvine să procedăm şi noi, creştinii de astăzi, trăitori ai proorociilor cu privire la vremurile de apoi. Personal, nu cred că mi-aş fi pus la modul stringent această întrebare, al cărei răspuns îl ştiam, dacă anumite evenimente nu m-ar fi determinat. Unul dintre acestea a fost prilejuit de adunarea ecumenistă de la Sibiu, din septembrie 2007. Atunci nişte slujitori ai altarului, sub pretextul ascultării, necondiţionate, cu ajutorul autorităţilor poliţieneşti, au sechestrat câteva persoane care distribuiau material apologetic antiecumenist. Când persoanele agresate şi-au justificat atitudinea, precizând că materialele (broşuri, CD-uri) conţin învăţături ale Sfinţilor Părinţi, preoţii - body guarzi au replicat: „Ce sunt mai mari Sfinţii Părinţi decât mitropolitul nostru?”
Viaţa duhovnicească nu se desfăşoară concurenţial, după criterii stabilite la „olimpiada religiilor” sau la „cupa parohiilor” („discipline” incluse deja în programul de secularizare a Bisericii), ci tocmai invers: „Cine pierde, acela câştigă”. În Sfânta Scriptură, Mântuitorul spune: „Cel ce vrea să fie mai mare, să fie sluga tuturor”. Când Petru îl îndeamnă pe Hristos să scape de răstignire, cu alte cuvinte, să fie „isteţ”, să fenteze, El îi răspunde: „Înapoia Mea, satană, că nu cugeţi cele ale Dumnezeu, ci ale oamenilor”. Hristos-Dumnezeu nu a fost niciodată de partea „şmecherilor”, a celor ce se orientează, ci, pentru că împărăţia Lui nu este din lumea aceasta, neaparţinând celor tari, mari şi puternici, a arătat că singura cale nemincinoasă este a celor slabi, mici, căzuţi, răpuşi. Undeva Sfântul Apostol Pavel spune: „Când sunt slab, atunci sunt tare”. Cu alte cuvinte, când sunt în dezavantaj, când merg în pierdere, când nu reuşesc, nu izbutesc, nu mă descurc, abia atunci câştig, sunt în avantaj, reuşesc, izbutesc, mă descurc, abia atunci sunt mai mare!
Oare acesta e raţionamentul după care preoţii de la Sibiu afirmau că ierarhul e „mai mare decât Sfinţii Părinţi”? Ne îndoim. Dacă aşa ar sta lucrurile, adunarea de la Sibiu (şi altele de felul aceleia) nu s-ar mai fi ţinut, căci nimeni nu ar fi acceptat să participe la o mişcare având ideal principiul „când sunt slab, atunci sunt tare”. Ori noi ştim că toate adunările inter-religioase îşi propun să fie „tari”, fără a fi „slabe”. Deci cu nădejdea la avantaj, realizări, reuşite etc. faţă de necâştig, pierdere, dezavantaj, teamă şi disconfort. Nu întâmplător Sfinţii Părinţi contemporani înţeleg ecumenismul drept o mişcare antihristică, fiindcă nu îndeamnă la pierdere/dezavantaj civic, social, politic, ci la câştig/profit, culminând cu pierderi pe plan duhovnicesc. O inversare a valorilor în care ceea ce e nesemnificativ, secundar, mic, devine mare şi important, iar ceea ce este prioritar apare drept cantitate neglijabilă. Astfel nu e de mirare că Antihristul va fi întronizat „cu participarea patriarhilor şi arhiereilor Bisericii” (Sfântul Lavrentie al Cernigovului) sau că în acea vreme „mulţi din episcopi vor trăda credinţa arătând (justificându-se) spre starea înfloritoare a Bisericii”, deoarece „El (Antihristul) va îngădui ca Biserica să existe permiţând să-şi ţină slujbele”, în schimb cerând îndeplinirea unei simple formalităţi: să fie recunoscut şi venerat drept „Fiinţă Supremă” (Sfântul Ierarh Ioan Maximovici). Însă aceste lucruri nu se vor întâmpla decât după ce „credinţa pravoslavnică va fi batjocorită (de către) arhiereii Bisericii lui Dumnezeu şi (de) alte feţe bisericeşti”, pe care „Dumnezeu îi va pedepsi greu” (Descoperire duhovnicească arătată Sfântului Serafim de Sarov).
Sfântul Ierarh Teofan de Poltava (+1940) care preciza (ca şi Sfântul Lavrentie al Cernigovului, Sfântul Ioan Maximovici, Cuviosul Averkie Tauşev, Cuviosul Paisie Aghioritul etc.) că timpul care ne desparte de venirea Antihristului „se numără cu anii, fiind de cel mult câteva decenii”, arăta că între semnele caracteristice dinaintea acelor vremuri se vădeşte „decăderea morală şi religioasă a episcopilor”. Pentru aceea, spune ierarhul, „căderea episcopilor este înfiorătoare îndeosebi atunci când se îndepărtează de învăţăturile de credinţă”. În virtutea celor de mai sus IPS Bartolomeu Anania, Mitropolitul Clujului şi Feleacului, în pastorala Naşterii Domnului (2007) semnala: „În saivanele Bisericii au intrat lupi. Cei mai mulţi sunt îmbrăcaţi în piele de oaie – atunci când nu pătrund într-o catedrală să jure îngenuncheaţi sub sabia lui Irod – iar datoria fiecărui păstor este să strige” (în Catedrala din Timişoara au intrat în chipul cavalerilor cruciaţi, în data de 16 iunie 2007, săvârşind ritualuri masonice, sub sabia nu a lui Irod, ci a lui Lucifer, desigur cu binecuvântarea ierarhului locului). Acelaşi semnal îl trăgea cu o mie cinci sute de ani înainte Sfântul Ierarh Gură de Aur, prigonit de patriarhul Teofil al Alexandriei şi de alţi ierarhi, persecuţie în urma căreia a şi murit. Între sfinţii ierarhi, purtători de sfinţenie, prigoniţi de ierarhi însufleţiţi de duhul hulirii vieţuirii în Hristos amintim pe Sfântul Atanasie, Arhiepiscopul Alexandriei, Fotie cel Mare, Patriarhul Constantinopolului, Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, Marcu Eugenicul, Mitropolitul Efesului, Sfântul Ierarh Nectarie de Eghina, Sfântul Ierarh Ioan Maximovici, Arhiepiscop de Shangai şi San Francisco, Sfântul Arhiepiscop Teofan de Poltava, Arhiepiscopul Serafim Sobolev, Arhiepiscopul Averkie Tauşev, Arhiepiscopul Nectarie Konţevici ş.a.m.d. Între ierarhii români, chinuiţi de confraţi, amintim pe Gherasim Safirin, Gurie Grosu, Tit Simedrea. Poţi fi sfânt fără să fii episcop, mitropolit, patriarh, precum poţi fi sfânt având oricare din aceste grade ierarhice. Însă la fel de bine poţi fi ierarh fără să fii sfânt. Părintele Dionisie Ignat din Sfântul Munte Athos spunea: „Ce se zice astăzi (de către mai marii Bisericii, n. n.)? Arhierei erau şi ei (unii sfinţi , n.n.), arhierei suntem şi noi. Ei au făcut Sinoadele Ecumenice sub îndrumarea Sfântului Duh, astăzi putem şi noi schimba (din învăţăturile Bisericii n.n.), că tot arhierei suntem! Dar nu este aşa. Ei aveau sfinţenie şi simplitate duhovnicească. Avem noi aşa ceva astăzi? Mai greu!” (în Paraclisul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, Colciu – Sfântul Munte Athos, 2004).
Un ierarh poate să aibă ca model vieţuirea lui Hristos şi a celor bine plăcuţi Lui, dar poate, totodată, conştient ori nu, să nu-i aibă pe ei model de viaţă, ci pe alţii: genii, savanţi, filozofi etc. Un astfel de ierarh poate avea multe însuşiri lăudabile, poate fi un om al vremii, înălţându-se cu mult deasupra mediocrităţii, însă nu poate fi sfânt. În cel mai rău caz poate fi slujbaş, lefegiu, birocrat supus comandamentelor vremii, credincios autorităţii de stat, dar nu sfânt. În particular, convingerile lui pot fi altele decât cele ale Părinţilor purtători de Hristos, osebindu-se chiar şi de creştinii de rând, de cei bine credincioşi. Acesta, în forul intim, poate fi necredincios, rău credincios, eretic, ateu, mason, politeist etc. (în chip inconştient) fără a impieta în vreun fel (văzut, sesizabil) asupra vieţuirii celor din jur. Dacă laolaltă cu cele enumerate ierarhul dovedeşte aptitudini manageriale, având o conduită morală ireproşabilă (nu e beţiv, hoţ, curvar etc.) mai mult, fiind iertător şi milostiv, păcatele de credinţă nu-i vor fi observate, iar dacă s-ar petrece un asemenea fapt societatea ar trece cu vederea, socotindu-le „mici” şi „neînsemnate”, în comparaţie cu meritele sociale. Un astfel de ierarh poate lua decizii necanonice, poate schimba rânduielile Bisericii, ignorând învăţăturile Sfinţilor Părinţi, poate preface mânăstirile în colhozuri, închinându-le scopurilor trecătoare, implementând în vieţuirea duhovnicească a eparhiei un duh sindicalist, fără a i se putea reproşa că păcătuieşte. În acţiunile acestui episcop poporul secularizat nu poate vedea niciodată un „păcătos”, cu atât mai puţin oamenii legii.
Lipsiţi de perspectiva sfinţeniei, încetând a mai tânji după cele veşnice ale „împărăţiei lui Dumnezeu care nu-i din lumea aceasta”, creştinii nu vor ezita să condamne pe cei care nu se supun „corectitudinii administrative”, instituite de ierarh, etichetându-i neascultători, răzvrătiţi, fanatici, indisciplinaţi etc. Pentru oameni, gradul, funcţia, poziţia socială sunt deasupra adevărului din care decurge sfinţenia. Pentru ei proiectele sociale, marile realizări, la îndemâna nu doar a sfinţilor ci şi a celor necredincioşi, pătimaşi şi făţarnici înseamnă mai mult decât vieţuirea întru adevăr şi sfinţenie. Pentru Dumnezeu şi pentru de Dumnezeu purtătorii Părinţi toate cele ale lumii, oricât ar fi de „drepte” şi „corecte”, de plăcute, confortabile şi eficiente, chiar „poleite” cu creştinism, nu pot sta mai presus de adevăr, de virtuţi şi sfinţenie. Atât în societatea civilă (adică atee), cât şi în Biserică, în viaţa creştină „gradul” nu e mai important decât adevărul. Ca atare, ierarhul, stareţul, duhovnicul nu pot cere supunere/ascultare împotriva adevărului, căci nu are nici poruncă, nici îngăduinţă canonică pentru aceasta. Lor şi tuturor creştinilor Scriptura le spune: „Iubiţi adevărul, căci adevărul vă va face liberi”. Iar Adevărul este Hristos. Aşadar, ierarhul să ceară ascultare doar pentru Hristos, după Hristos, în Hristos.