[Jane Says]

Am citit ieri threadul asta in intregime si am ajuns la o concluzie care-i poate mai putin deliranta decat pare la prima vedere (sau poate e cu totul pe campi, Dumnezeu stie).

Impresia mea e ca inclusiv in ceea ce priveste chestiunile asa-zis dovedite stiintific (pamantul e sfera, se invarte in jurul soarelui, evolutie si tot restul), omului i se cere sa creada aceste lucruri. Sunt lucruri pe care nu le observam in mod direct (cat la suta din populatie e implicata in studii, cati au iesit din atmosfera, cati s-au uitat printr-un microscop electronic, cati au vazut electronul in jurul nucleului etc) si pe care societatea ne cere sa le credem si la care sa aderam, imprumutandu-le cumva din energiile noastre. Parerea mea in legatura cu realitatea e ca 1. nu o pot cunoaste niciodata asa cum este ea si ca 2. ea este asa cum este indiferent de credintele mele (chiar cand acestea implica "crezutul propriilor ochi", cu alte cuvinte, realitatea nu e relativa si poate fi cu totul diferita decat tot ce-mi imaginez si cred eu despre ea; exista in afara erorilor mele de gandire si de credinta si nu se lasa influentata de ele). Si mi se pare - [ si poate ma insel, ca nu m-am mai gandit pana de curand la lucrul asta dar am inceput sa-l banuiesc cand am observat ca inclusiv in mediile stiintifice, evolutionismul e ridicat la rang de religie, nu cred ca poti publica altceva, vreo alta teorie, fara sa te faci de ras si sa-ti distrugi cariera, un fel de "daca nu crezi in evolutie, esti un ignorant retrograd" ] - mi se pare, revenind, ca aceeasi capacitate psihica implicata in actul credintei (si care deci, ar trebui directionata doar spre Dumnezeu) e cumva distorsionata si supta-n gaura neagra a scientific beliefs-urilor care ne sunt servite in zilele acestea.

Nu zic prin asta ca pamantul n-o fi sfera dar de ce mi s-ar cere sa cred asta, pana in punctul in care, daca mi-as exprima indoiala , as fi luata drept nebuna? Si a crede ceva inca nu e la fel de serios cu a crede in ceva.

Adica e o mare diferenta intre cred si stiu dar daca va uitati putin in interiorul propriilor minti, veti constata ca o mare parte din lucrurile pe care le considerati reale, adevarate, fixe, batute in cuie, mai curand fac apel la componenta cred ca sau cred in decat la stiu, pentru ca in fond care-s sansele sa stim ceva ce nu am experiat in mod direct?

Si-aici mi se pare ca intervine o eroare in felul in care ne raportam la realitate asa cum este ea descrisa prin mijloace stiintifice si ca, intr-un fel pe care nu-l pot explica, avem tendinta sa "curvim" cu duhul mult mai mult decat ne imaginam.