[Jane Says]

Apropo de facut lucruri impreuna..

Sotul meu nu intelege unele lucruri pe care le fac, dar are bunavointa. Ma duce la Biserica, vine la Liturghie, ma asteapta cand ma spovedesc si uneori o face si el, tine post etc, spunand insa ca nu-i sunt clare motivatiile :) Dar mai mare decat intelegerea (ca nici eu inteleg in adevaratul sens as cuvantului ce fac) e practica. Am impresia ca s-a apropiat mai mult de credinta si practica atunci cand l-am rugat sa ma ajute cu ceva, de la caratul colacilor pentru parastas, la aprinsul candelelor si scris pomelnice si alte mici lucruri care i-au cerut o implicare concreta. S-a trezit astfel cu ceva "sfant" (adica destinat lui Dumnezeu intr-o forma sau alta) in mana, avand deci o responsabilitate imediata si nu a mai putut fi indiferent, ci a avut o reactie de seriozitate si evlavie. De unde la inceput intreba "inca o candela?? dam foc la casa?", a ajuns sa se mire cand nu-s aprinse si chiar sa ia uneori atitutine.

Am realizat ca e si asta o cale de-a-l implica in.. cum sa zic, ortodoxie, si de-a-l apropia de asemenea gesturi fara sa ii siluiesc cumva discernamantul sau sa-l fortez la lucruri pentru care nu e pregatit. Cred mult in "learn by doing", pentru ca oricum teoria fara practica e tinichea rasunatoare, ca o conserva goala.

Si cel mai important e ca inclusiv in situatiile astea, functionam impreuna si nu sunt numai eu in spatiul acesta sufletesc al credintei, ci are si el o sarcina, un rol, simtind ca mi-e de folos (in mod evident) si ca, intr-un fel vag, neprecizat, face in acelasi timp ceva pentru Dumnezeu.

Poate merge si cu altii, poate ati incercat si voi, imi pare rau cand aud de soti necredinciosi, sincer habar nu am cum m-as fi descurat intr-o asemenea situatie. Poate stiind Dumnezeu ca-s lucru slab, ca nu am perseverenta, si ca mai repede cad in lene si deznadejde, mi l-a dat pe acesta sa ne ajutam unul pe altul, desi nu-l meritam.