În prealabil postat de sophia

Fani71 - teoretic ar trebuie sa fie asa cum spui tu. Practic nu este asa.
1. Ba da, tocmai asta este: sunt oameni care exagereaza si pentru dragoste de Dumnezeu calca oameni in picioare.
Daca ma uit ce scriu: Anna, Anca, poate si Cristiboss si Andreii (ca-s mai multi), glykys etc., modul in care vad ei iubirea de Dumnezeu, ei fac asa.
Asa se deduce cel putin. Ei fac totul pentru credinta lor, iar sotul/sotia, copiii, nu prea conteaza.
"Ma imbrac asa, ca asa vreau eu pentru Dumnezeu (ce-i place sotului, sau sefului, sau etc. nu ma intereseaza), postesc (alimentar si trupeste), ca asa vreau eu pentru Dumnezeu, ce vrea sotul/sotia, copii, nu ma intereseaza etc."
Intr-o familie ideala aceasta iubire exclusiva pentru Dumnezeu ar functiona perfect.
Numai ca in nici o familie nu cred sa fie asa o perfectiune, sa fie amandoi sotii, sau si copiii perfecti in credinta, monahi. Nu cred.
Cred ca fiecare are si ceva pentru el.

2. Daca iubirea de Dumnezeu ar avea alta forma, mai umana, ar functiona cum spun ei.
Dar (din pacate), iubirea de Dumnezeu si credinta cer altceva decat iubirea de sot/sotie, copii, alte persoane. Acestia din urma nu-ti cer sa te imbraci intr-un anume fel, sau sa nu mananci, sau sa nu ai relatii trupesti, sau sa stai ore intregi in rugaciune si sa mergi la slujbe, etc.
Nu se pot compara cele doua feluri de iubire.

Da, prin/pentru Dumnezeu ar trebui sa existe si iubirea de aproape, dar sub alta forma: respect, ajutor, mila, mangaiere, etc., nu ceva personal, trupesc.

De aceea revin cu intrebarea: daca cineva se daruieste asa cum cere Credinta (in scripturi), lui Dumnezeu, mai poate fi sot/sotie bun (a) si sa-l (o) iubeasca? Sau pe copii, sau alte persoane.
Si cum se poate masura iubirea ca sa stim ce si cat daruim unuia si altuia?