Chiar pornind de la ideea acceptarii demonizarii ca fenomen tot ne aflam intr-o situatie delicata deoarece
1.ca manifestare o persoana bolnava mintal si una demonizata sunt asemanatoare si atunci se pune intrebarea cum reuseste un parinte sa faca diferenta In cazul de care vorbim se pare ca fie demonsizarea coexista cu o boala mintala fie parintele nu a facut diferenta corecta. Stim din surse precise ca fata a fost diagnosticata cu o boala mintala si a urmat chiar tratament medicamentos in acest sens.
(am plecat de la ideea ca demonizarea e una si boala mintala e alta. Acuma poate ca de fapt Biserica considera orice boala mintala o forma de demonizare Dar daca ar fi asa, si daca demonii pot fi alungati cu rugaciune ar fi destul de bine, Eu stiu un parinte care este la un spital de psihiatrie si nu a resuit sa faca sanatos nici un bolnav...probabil ca depinde harul sau altele)
2/ daca o persoana de fapt sufera de o boala mintala si in loc sa ia tratament medicamentos corespunzator si sa fie tinut sub observatie este supus unui astfel de ritual acest lucru agravand boala (prin faptul ca lipsa medicamentelor sa zicem determina niste comportamente violente) este corect/bine? Una este ca un bolnav dependent de insulina sa se duca si la un preot pentru rugaciune si sa si faca in continuare insulina si alta este sa renunte la insulina si sa astepte sa rezolve rugacoiunea problema. POate ca este o lipsa de smerenie a crede ca poti prin rugaciune sa rezolvi o astfel de problema.
3, sa presupunem ca in mod corect si real s-a constat ca o persoana este demonizata. Pentru asta e nevoie de rugaciune Bineinteles ca nici un demon nu o sa stea linistit si atunci pers va trebui sa fie imobilizata (legata, tinuta etc_ Daca rezultatul nu este fuga demonilor ci fuga sufletului (intr-un loc speram noi bun si frumos) este responsabil preotul?
|