[mariamargareta]

182. Plastrografiile pucioşilor: încă două modificări îndrăzneţe, dar adânc demascatoare


Printre modificările făcute de către liderii pucioşi de la o ediţie la alta a cărţii “sacre” intitulate de ei “Cuvântul lui Dumnezeu”, sunt două care demască schimbarea de orientare radicală a mişcării centrifuge “Noul Ierusalim” în sectă contestatară a ierarhiei legitime a Bisericii Ortodoxe Române. Textele arată că imediat după Sinodul din ianuarie 1993, în care arhiereul Irineu s-a desprins definitiv de “mişcarea Noul Ierusalim”, mişcăriştii pucioşi încă mai sperau la o recunoaştere şi la o reconciliere din partea Bisericii, ferindu-se din acest motiv să o atace în mod deschis şi radical. Iată textele demascatoare, aşa cum apar ele în cele două ediţii:

Ediţia 1995: Tot aşa şi acum, am venit în mijlocul celor ce sunt ai Mei, în mijlocul bisericii Mele, dar iată biserica Mea nu Mă cunoaşte, căci ceea ce a fost, iarăşi este tată. Nu Mă preţuieşte şi trec prin ea ca un necunoscut şi nu cunoaşte Duhul Meu, şi nu cunoaşte pe Cuvântul. [...] Eu sunt Domnul milei şi al îndurărilor şi iată trâmbiţez în calea arătării slavei Mele, ca să audă străjerii Mei şi să nu lucrez pe neştire. (Citat din Cuvântul lui Dumnezeul de la Pucioasa, din 23 aprilie 1994)

Ediţia 2006: Tot aşa şi acum. Am venit în mijlocul celor ce sunt ai Mei în mijlocul bisericii Mele, dar iată, biserica Mea nu Mă cunoaşte, căci ceea ce a fost, iarăşi este, şi nu Mă preţuieşte, şi trec prin ea ca un necunoscut, şi ea nu cunoaşte Duhul Meu, şi nu cunosc pe Cuvântul oamenii bisericii. [...] Eu sunt Domnul milei şi al îndurărilor, şi iată, trâmbiţez în calea arătării slavei Mele, ca să audă străjerii bisericii şi să nu lucrez pe neştire. (Citat din Cuvântul lui Dumnezeul de la Pucioasa, din 10/23 aprilie 1994)

Prima modificare majoră este introducerea expresiei “oamenii bisericii” acolo unde se vorbeşte de cei care nu recunosc duhul vorbitor de la Pucioasa ca fiind Duhul Sfânt, şi nici mesajele acestuia ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu care întregeşte Sfânta Scriptură. Această imixtiune în textul original are ca scop o incriminare directă a slujitorilor BOR, acolo unde, în ediţia precedentă, se preferase o incriminare voalată. Dacă în ediţia I a cărţii se prefera formularea “Biserica nu Mă cunoaşte... şi nu cunoaşte ea nici Cuvântul Meu” (care incrimina întrega Biserică, adică pe clerici şi pe laici deopotrivă), în ediţia a doua se evidenţiază că “Biserica nu Mă cunoaşte... pentru că oamenii bisericii nu recunosc Cuvântul Meu”, deci “împotrivitorii” din Biserica Ortodoxă, cei care nu recunosc Cuvântul de la Pucioasa ca pe un întregitor al Bibliei, ar fi numai clericii. Cu alte cuvinte, oamenii Bisericii şi numai ei sunt “capul răutăţilor”, iar laicii care se încăpăţânează să rămână ataşaţi de Biserica strămoşească nu au nici o vină, săracii, ei fiind doar manipulaţi de către liderii lor spirituali (arhiereii şi preoţii).

A doua modificare majoră din acest text este şi mai interesantă. Cei care se dovedeau necredincioşi în învăţătura pucioşească încă mai erau catalogaţi în anul 1994 drept “străjerii Mei”. În anul 2006, surpriză! În urma intervenţiei subtile a comitetului pucios de corecţie a “textului divin”, condus cu mână forte de Mihaela Tărcuţă, “necredincioşilor” li se schimbă statutul din “străjerii Mei” în “străjerii bisericii”. Aşadar mesajul, vorbind din dreptul lui Dumnezeu, spune acum că ortodocşii tradiţionali nu mai sunt “ai Mei” şi nici Biserica lor nu mai este “a Mea” . În plus, acordul bine îngrijit dintre subiect şi predicat (cunoaşte devine cunosc) arată caracterul intenţionat al plastrografiei. Care să fie scopul ascuns al acestei modificări?

Explicaţia este simplă. Între timp, schisma se conturase tot mai limpede: apăruse noua Biserică de la Pucioasa (zisă Biserica “Noul Ierusalim”), deci se putea declara deschis şi oficial că vechea biserică (BOR) şi slujitorii ei fuseseră repudiaţi definitiv de către Glasul Vorbitor de la Pucioasa.

Însă maniera liderilor pucioşi de a aduce la cunoştinţa opiniei publice propriul punct de vedere privind situaţia de facto a Bisericii şi a slujitorilor ei este de-a dreptul inacceptabilă. “Proorocii” Pucioşi ar fi fost mai credibili dacă s-ar fi rezumat să conceapă noi “Cuvinte care vin din cer” şi să declare că “singură biserica lor mai este cea agreată de divinitate, în timp ce BOR nu mai este”, decât să umble la arhive şi să opereze măsluiri în “textele sacre pucioşeşti”, care, nu-i aşa? s-ar fi cuvenit să fie protejate chiar de ei, cu maximă responsabilitate, astfel încât nici o iotă şi nici o cirtă să nu se schimbe din “ceea ce a vorbit Dumnezeu” de-a lungul vremii la Pucioasa.

Însăşi maniera aceasta constructiv-distructivă, aplicată asupra propriilor “texte sacre”, îi demască pe liderii pucioşi ca pe nişte farseuri şi oportunişti, lipsiţi de cel mai elementar respect faţă de propriile lor producţii epico-filosofice cu pretenţii de mesaje evanghelice, dar lipsiţi şi de teamă sau măcar de respect faţă de Dumnezeul pe care-L propovăduiesc. În schimb, ei sunt mereu pe fază ca să-i înşele pe cei naivi, fabricând pe sub mână noi “Cuvinte din cer”, împănate cu concepte pseudo-religioase de factură fundamentalist-creştină, eretică şi schismatică, plastrografiindu-şi din când în când cu câte un update propriile lor opere, dezgropate din arhivele pucioşeşti.