În B.C. există un mecanism destul de complicat de certificare a miracolelor. Se întocmesc, de către un postulator al cauzei, dosare minuțioase cu mărturii, probe materiale, etc, care sunt verificate de o primă comisie de experți numită de episcopul locului. Dacă această comisie care examinează dosarul consideră că nu există o explicație în ordine naturală pentru materia studiată și dacă episcopul aprobă, dosarul e înaintat la Roma, unde există un dicaster special care se ocupă cu asta (același care se ocupă și cu sanctificările). Dosarul e reexaminat (mai demult era un proces întreg, cu un avocat al lui Dumnezeu și un avocat al diavolului, care se străduia să arate că nu e vorba de un miracol). Se numește o nouă Comisie care poate dispune noi cercetări. Dacă cei din comisia centrală consideră că 1) faptele sunt reale și 2) nu există explicație în ordine naturală, potrivit unor criterii speciale pentru fiecare tip de miracol, conducătorul dicasterului înaintează un referat papei cu recomandarea de a se certifica existența miracolului, recomandare care poate fi acceptată, respinsă dau amânată de papa.
Atunci când probatoriul este insuficient (spre exemplu: martori cheie nu mai sunt în viață), concluzia este de "non-constat de supernaturalitate" (care nu trebuie confundată cu respingerea miracolului prin "constat de non-supernaturalitate"). Așa se termină majoritatea dosarelor, cu concluzia că nu există suficiente elemente pentru a putea afirma realitatea miracolului. Presupun că în aceeași categorie ar intra și cele legate de aprinderea spontană a luminii de la Ierusalim: nu putem, deocamdată, nici confirma, nici respinge realitatea acestor lucruri.
|