[mariamargareta]

În condiţiile date, căsătoria religioasă nu se poate face. Ambele confesiuni o interzic, nu numai din pricina deosebirilor severe între învăţăturile lor de credinţă, dar şi dintr-o sinceră compasiune pentru cei radical diferiţi în religie, dar la fel de temeinic atinşi de focul dragostei: experienţa lor spune că sunt rare cazurile în care conflictele nu vor apărea mai devreme sau mai târziu în astfel de "familii mixte".

Deci, ca să se facă totuşi această legătură religioasă, unul dintre voi ar trebui să renunţe (din toată inima, nu formal!!) la religia sa, şi s-o îmbrăţişeze apoi pe cea a iubitului (iubitei). Or, voi deja v-aţi exprimat o adeziune intimă destul de fermă la propria confesiune şi în mod sigur în fiecare din voi mai zace (într-o formă latentă) şi dorinţa de a-l aduce pe cel iubit pe "calea mântuirii". Oare cât timp îi va fi indiferent iubitului tău că tu şi copiii tăi vă veţi pierde mântuirea, în timp ce el este convins că a şi fost mântuit? Sau crezi că ţie îi va fi indiferent că iubitul tău va rămâne în întuneric?

Vă mai rămâne o singură variantă (excluzând, evident, despărţirea de bună voie şi cât mai rapidă, până nu vă faceţi scrum): căsătoria civilă, şi atât. Va rezolva ea problema? Greu de spus. Omul se schimbă în cursul vieţii, uneori dramatic, deci în mod sigur şi voi vă veţi schimba, mai mult sau mai puţin. Nici măcar apartenenţa declarată la aceeaşi religie nu este o garanţie. Am cunoscut personal un caz, povestit de "ea": cei doi ("el" şi "ea") se iubeau nebuneşte în timpul studenţiei, făceau sacrificii enorme ca să se vadă : călătoreau săptămânal cu avionul, cu trenul, cu maşina, "el" fiind la Bucureşti şi "ea" la Timişoara, şi asta era pe vremea lui Ceauşescu, atunci când benzina era raţionalizată, iar în weekend maşinile circulau alternativ, "cu soţ" sau "fără soţ". Au terminat facultatea, s-au căsătorit, au avut şi copii. La un moment dat a intervenit o răcire inexplicabilă între ei (şi nu era vorba nici de deosebiri religioase, nici de adulter) care a dus la divorţ. După divorţ, partajul lucrurilor comune i-a dus la procese înfiorătoare, care i-a transformat în cei mai mari duşmani de pe faţa pământului. Acum se urau ca nişte fiare sălbatice şi îşi aruncau cuvinte grele, ei care se iubiseră "dumnezeieşte" (după cum povestea "ea"). La ce le-a folosit faptul că, formal, erau aderenţi ai aceleiaşi religii? La nimic.

Deci, dacă accepţi până la urmă căsătoria civilă (singura posibilă în condiţiile actuale) va trebui să accepţi şi viitorul ei, indiferent cum va fi. O soluţie care ar merita să o încerci în acest caz ar fi un "pact de neagresiune" în formă scrisă (care să cuprindă, pe cât posibil, soluţii anticipate, acceptate de comun acord, pentru toate problemele potenţial periculoase care ţi s-au semnalat aici pe Forum... şi în special poziţia voastră comună pe care o veţi adopta faţă de copiii care se vor naşte, căci aceasta va fi de departe cea mai mare problemă) pe care să vă străduiţi să-l respectaţi cu stricteţe toată viaţa. Nu uitaţi să treceţi şi făgăduinţa că nu vă veţi face niciodată predicatori unul faţă de altul, căci această tentaţie va fi începutul sfârşitului. Şi încă nu e sigur că va fi de ajuns.

Inutil de adăugat că, mărturisind că eşti creştină ortodoxă şi că vrei să rămâi tot aşa, trebuie să accepţi cu stoicism faptul că această "căsătorie civilă" va fi lipsită de binecuvântarea lui Dumnezeu, indiferent din ce parte priveşti: atât de Dumnezeul ortodocşilor, şi de Dumnezeul adventiştilor.
Iar ambele religii vor considera că trăiţi în păcat.