[Jane Says]

Copiii sunt foarte impresionabili, si nu atat fantezia e "problematica", ci emotiile pe care un copil i le asociaza. Totul are importanta, de la continut pana la forma in care acest continut e prezentat - ilustratiile din carti, de exemplu, desenele, culorile, totul ne influenteaza chiar daca nu ne dam seama pe moment.

Dupa douajde ani inca mai mai lupt - fix asta e cuvantul - cu ramasite ale fascinatiei din copilarie si adolescenta pentru fanteziile pagane, celti, vraji, magie, castele medeivale si alte elemente ale unui univers fantezist care nu avea nici o legatura cu realitatea si cu Adevarul. Pe fondul acestei fascinatii si simtind ca toate lucrurile astea cu care m-am delectat la varste mai mici, mi-au distorsionat cumva perceptia, am ajuns sa joc ani de zile World of Warcraft, am imbratisat Harry Potter - ambele exploateaza filonul asta magic, din care ma adapam cu ani in urma.

Si dupa luni de zile de la renuntarea la WoW si la pagan folk metal si alte chestii de genul asta, ceva din mine inca mai tanjeste - si resimt lucrul asta nu ca pe ceva ce-mi imbogateste viata, ci ca pe o suferinta nealinata, care n-are leac, ca in sinea mea stiu ca ele nu exista si ca nu sunt bune, dar tot le vreau - dandu-mi o stare pe care-o simt incompatibila cu Dumnezeu si cu Iisus Hristos si care-mi face praf orice dorinta de-a ma mai ruga. Nu prea-ti vine sa zici Doamne Iisuse Hristoase miluieste-ma pe mine pacatoasa cand te uiti la Harry Potter :)

Daca mi-as putea feri copiii de drama asta, as face-o. Ca poate e hazliu si minunat sa te joci de-a zanele spiridusii si magia cand esti copil, dar nu stii unde te pot duce lucrurile astea cand ajungi la varsta adulta, si in ce situatii te vei regasi dorindu-ti sa nu fi avut niciodata contact cu ele.

In schimb, atmosfera din basmele noastre clasice mi se pare de o magie mult mai "tamaiata" decat cea descrisa mai sus, nu exclude - ba pe alocuri, chiar implica - elemente de crestinism ortodox. Cel mai mic si mai smerit se arata la sfarsit castigator asupra raului, nu stiu, in orice caz am impresia ca basmele transmit un cu totul alt mesaj, mai viu si mai compatibil cu valentele sufletului nostru crestin.

Nu voi sti niciodata cum as fi fost daca as fi primit o educatie religioasa mai serioasa in familie, daca primele mele contacte cu "sacrul" ar fi fost mai substantiale, daca as fi fost dusa mai des la biserica, petrecand printre icoane si preoti exact in acea perioada a vietii mele cand deschiderea spre ceea-ce-e-dincolo-de-ce-se-vede imi era la cote maxime. Sunt sigura ca as fi trait ortodoxia cu totul altfel decat o fac acum, mult mai natural decat in prezent, cand incerc sa ma dezbrac de toate reflexele rationale si emotionale cu care m-am impovarat atatia ani. Ce mai, as fi fost cu totul alta persoana :)

Copiii nu percep mersul si intalnirea cu Doamne Doamne asa cum o facem noi, adultii. Lor icoanele nu li se par stilizate, simbolizand ascetismul, ci le vad ca fiind vii, si cei reprezentati in ele sunt acolo, pentru ei Imparateasa cerului si a pamantului e wooow -- in legatura cu Maica Domnului, trebuie efectiv sa regresez in copilarie, pentru a o privi asa cum am facut-o cand eram mica, pentru ca altfel, cu ochii mei de-acum, pur si simplu nu pot.

In concluzie, mare atentie la lucrurile cu care populam mintea si fantezia copiilor, pentru ca daca mai tarziu, 2 ore de Lord of the Rings, de Harry Potter sau orice alti spiridusi si zane li se vor parea de preferat celor 2 ore de Liturghie, si orice alt loc mai atragator decat o Biserica, aia va fi vina noastra. Unde te simti bine, fericit si uimit in copilarie, acolo iti vei dori sa te intorci si cand esti adult.