Citat:
În prealabil postat de Jane Says
Nu e vorba de incrancenare si e foarte frumos ce spui, cu traitul acestor bucurii.
Dar mereu cand vine vorba de subiectul asta, imi vine sa spun ca e frumos sa traiesti bucuriile, dar mai mare de atat e sa renunti la ele (si nu o spun ca si cum eu as renunta la ceva, mi-ar placea doar sa pot, dar nu e cazul).
Uneori cand mananc o mancare buna sau chiar si cand ma odihnesc, fericita ca am un acoperis deasupra capului, un pat uscat si cald, ma gandesc ca in fond ce drept am sa ma bucur de lucrurile astea care mi-au fost date, cand sunt altii out there care nu au parte de asa ceva, care mananca poate o data pe zi, un bol de orez, daca nu mai rau, care dorm pe paie, claie peste gramada, pe care nu ii imbraca nimeni si carora nu le spune nimeni niciodata un cuvant bun.
Si atunci, desi nu renunt si nu ma intind pe podea, parca nu ma mai pot bucura de ce am si deodata ce am in farfurie nu mai pare atat de bun.
|
Ma bucur ca suntem si putin de acord.
Cred ca decat sa nu mai vrei sa simti acele binecuvantari si bucurii, este mai bine (vorbesc in general) ca aceste ganduri la cei care nu le au sa ne indemne sa daruim tot ceputem, sa facem donatii unor asociatii care se ocupa cu asta daca nu putem direct.
Asa sunt si rugaciunile de nunta, de ex: preotul se roaga sa aiba mirii din belsug, ca sa poata sa ii ajute si pe saraci. Nu se roaga sa renunte la tot si sa traiasca pe paie.
Nu este frumos asta, ca fel de viata? Si daca ne dorim altul, nu este mai bine sa ne calugarim?
Iti amintesti de familia de boiernasi pe care pelerinul rus ii intalneste la un moment dat, si cu care vorbeste de rugaciune? Ei asa traiau. Se bucurau si de ce aveau, dar nu incetau sa faca milostenie.