[Jane Says]

Nu are rost sa ne contrazicem :)
Ce sustin eu e ca renuntarea la placerile si bucuriile lumesti e sfintitoare si suprafireasca, pe cand trairea lor e doar fireasca. Mi s-a parut pe undeva ca ideea asta starneste oarece animozitate (parca la sophia) pentru ca in sinea noastra noi am vrea sa si mancam prajitura si-n acelasi timp sa ne si ramana, si ca intr-un fel ne e cam ciuda pe cei care renunta (si printre care nu ma numar, evident). Oamenii care fac asta se invrednicesc de mari cununi pe 'dincolo', cununi pe care eu niciodata nu o sa le am, din lasitate - cred ca iti trebuie un curaj si o dragoste de Hristos vecine cu nebunia, ca sa lasi totul.

Ce ma roade e ca am citit ca toti crestinii ortodocsi au potentialul asta. Suntem Botezati, avem Sfintele Taine, cu potentialul lor Sfintitor, daca ar fi sa ne lasam cu totul si cu totul in voia lui Dumnezeu, si sa ne deschidem lucrarii Lui, toti am putea deveni sfinti, prieteni de-ai Lui inca din viata aceasta, si cu firea schimbata, aproape ingereasca (rugaciune permanenta, hranindu-ne doar cu Trupul si Sangele lui Hristos etc)

Nu o facem.

Dar repet, ma roade cumva intrebarea: avand potentialul asta de a deveni intru Hristos, si nefolosindu-l la adevarata sa valoare, ce raspuns voi da la Judecata pentru el? De ce un calugar (sau chiar si unii mireni, ca nu ii stim noi pe toti ce fac si cum traiesc si ce e in inima lor) poate, si eu nu sunt in stare nici sa fac nici macar putina lucrare cu iubirea aproapelui, cu milostenia, cu postul si cu infatisarea decenta?

Raspunsul o sa fie: Doamne, pentru ca am ales sa nu. Si in clipa asta, cand scriu textul, alegerea e aici, pot alege sa inchid computerul, sa plec, sa ma rog, sa imi iau jumatate din haine si sa le dau la saraci, sa imi dau jumatate de salariu altor saraci, sa raman doar cu doua randuri de haine simple si sa imi impart mancarea din frigider cu un aurolac de pe strada.

Si uite ca aleg sa nu.