[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de AlinB

Adica se poate spovedi inclusiv de pacatul divortului dar nu poate fi iertat decat daca se repara greseala, nu?

Divorţul nu este întotdeauna păcat, dar "recăsătorirea" în timp ce soţul/soţia legiuit (ă) trăieşte, adică traiul în adulter, este întotdeauna păcat grav care nu se poate ierta decât prin spovadă. Precondiţia spovezii, în afară de căinţă, este determinarea de a nu mai păcătui şi a repara, atât cât se poate, păcatul deja comis. Sfârşitul Actului de Căinţă spune: "Pentru aceasta, cu ajutorul Harului Tău, mă hotărăsc să nu mai păcătuiesc şi să fug de orice prilej de păcat". Deci, cel care a divorţat şi s-a "recăsătorit", atâta timp cât nu are intenţia de a renunţa să trăiască în unire trupescă cu actuala sa "soţie" ("soţ") este în stare căzută, nu poate obţine absolvirea în mod valid şi nu se poate împărtăşi.

Asta inseamna ca daca este o chestiune ireversibila (celalalt s-a casatorit) de fapt nu poate fi iertat si in consecinta nici impartasit...

Dacă celălalt s-a recăsătorit, păcatul este al celuilalt, deci bărbatul (femeia) părăsit (ă) astfel se poate împărtăşi.

Sau doar daca se spovedeste pe patul de moarte si evident are o scuza solida cum ca nu mai are cum sa-si indrepte greseala care poate nici nu-i apartine (ci celuilalt)?

Pe patul de moarte fiind, dacă realizezi că ai trăit în stare de păcat şi eşti hotărât, în cazul vindecării, să nu mai trăieşti astfel, desigur că te poţi spovedi şi preotul poate da absolvire validă.

Pe urma ce se intampla in cazurile foarte grave in care de exemplu un sot isi abuzeaza sotia?
Ar trebui sotia sa rabde asa ceva pana la moarte sau daca ii sta in putere sa nu mai locuiasca sub acelasi acoperis?

Sunt cazuri, ca acesta, în care separarea este legitimă şi nu este un păcat. Aşa interpretăm şi spusele Domnului nostru despre "pricina de adulter". Sunt cazuri în care oricâtă bunăvoinţă ai avea, nu poţi stăpâni repulsia faţă de un soţ (soţie) care te-a înşelat.
În cazul abuzului, prima grijă este asigurarea copiilor, de aceea femeia are nu numai dreptul, ci şi datoria să ia distanţă faţă de un soţ care reprezintă un pericol pentru ea şi pentru copii. Dar o asemenea separare nu înseamnă disoluţia căsătoriei, nici a obligaţiei de castitate.

Chiar şi (Doamne fereşte) dacă soţia mea m-ar părăsi pentru un alt bărbat şi ar pleca de acasă, chiar dacă s-ar "căsători" cu acela şi va avea copii cu acela, ea va fi în continuare soţia mea, iar eu soţul ei. Trebuie să aştept, să sper, să mă rog şi să lucrez ca ea să se întoarcă, chiar dacă această aşteptare ar fi până la mormânt. Atunci, şi numai atunci, legătura făcută de Domnul prin Sfânta Taină a căsătoriei va fi desfăcută.