[Danut7]

Înainte de „convertire” la creştinism, Montanus a fost slujitor la temple păgâne, în special în cultul Cybelei, avea un temperament coleric de nestăpânit. Predispoziţiile temperamentul său au fost accentuate în experienţele sale în ceremonia păgână.Montanus, după „încreştinare”, a atras atenţia prin extaz şi transa manifestată… şi în acele stări ţinea cuvântări „în limbi” diferite. În acele momente dădea impresia credulilor săi că nu mai era el acela care vorbea, ci „divinitatea”, Duhul…După moartea lui Montanus, grupul „Vorbirea în limbi” a dispărut, deşi curentul montanist a rămas, fără practicarea „glossolaliei”, până în secolul al IV-lea.În
Cartagina
a existat, până în secolul al IV-lea, o sectă care se numea „tertulianistă” şi păstra unele influenţe montaniste, iar numele şi-l avea de la Tertulian. După ce vorbirea în limbi s-a stins la montanişti, nu mai întâlnim grupuri de creştini „posedaţi” de această practică. A dispărut erezia, dar nu şi urmările ei. Şi iată că istoria reţine anul 1700, când apare la
cominarzi
pretenţia vorbirii şi tâlcuirii în limbi.Cu un secol mai târziu, „vorbirea” în limbi o practicau „irvingienii”. Numele lor vine de la pastorul
Irving Eduard Godet.
În „spusa” lui asupra Epistolei către Corinteni face o descriere a felului cum irvingienii vorbeau în limbi: „Înainte de începerea predicii, acela care mergea să vorbească se concentra adânc în sine însuşi, se izola de cei ce-l înconjurau, închidea ochii şi-i acoperea cu mâinile sale, şi deodată, ca şi cum ar fi fost atins de o lovitură de trăznet, suferea convulsiuni care-i cuprindeau tot corpul, din gură scăpa un torent vibrant de sunete străine, puternic accentuate”… Vai, câţi dintre pastori şi chiar preoţi (dacă mai pot fi numiţi aşa) recurg la asemenea „teatru” şi încă din faţă Sf. Altar!Vorbirea în limbi la irvingi nu dura mai mult de cinci minute, câteodată erau doar câteva sunete, vorbirea era însoţită de gălăgie, suspin şi plânsete, adeseori de veselie, de râsete (ventrilogi şi nătărăi, bogomili şi duhovorţi). Practica irvingienilor s-a transmis şi altor secte „glossolale”: quakeri şi mormoni, până la vorbirea în limbi în zilele noastre, tehnică sub alte aspecte preluată de mişcarea pietist-fundamentalistă: auzirea „vocilor”!…Scriitorul francez René Poche, în „studiile” biblice şi mai ales în cartea sa:
Lucrarea Duhului Sfânt
, descrie vorbirea în limbi astfel: „Cerinţele unor dovezi vizibile de primire a Duhului Sfânt au făcut să apară uimitoare demonstraţii fizice: lătrături, smucituri violente, ţipete şi strigăte, dansuri sălbatice, leşinuri şi altele de felul acesta, atât la weshnieni, şi de la montanişti la quakeri”.„Toate aceste apucături şi încă unele mai exagerate – se spune în dicţionare şi enciclopedii asupra sectelor – le-au moştenit vorbitorii în limbi din zilele noastre, deşi vor să se intituleze urmaşii credincioşilor de la Rusalii şi, deşi vor să susţină că lucrarea «rusaliană» a Duhului Sfânt continuă prin ei, totuşi, prin concepţii eretice şi practici schismatice, sunt departe de spiritul rusalin”.
B. ORGANIZAREA CULTULUI, EXTINDEREA ŞI RĂSPÂNDIREA LUI
1. Mişcarea penticostală pe glob. –
Dacă nu putem spune că Mişcarea penticostală mondială are un întemeietor, atunci nici nu putem spune că s-a dezvoltat într-un anumit centru.Mişcarea penticostală mondială s-a dezvoltat şi extins în secolul al XX-lea, având mai multe centre de propagare. Acest lucru a făcut ca azi să existe zeci şi sute de organizaţii penticostale. Din punct de vedere doctrinar, diferenţele nu sunt prea mari. Putem aminti unele mai însemnate, fie datorită trecutului lor istoric, fie numărului de membri, astfel:
1. Credinţa Apostolică; 2. Adunările lui Dumnezeu; 3. Biserica lui Dumnezeu; 4. Biserica Penticostală a Sfinţilor; 5. Biserica Elim; 6: Biserica Evangheliei depline
etc.În momentul de faţă există mii de comunităţi penticostale cu concepţii proprii în toată lumea. Un număr mare de membri au centre în America Latină şi Africa, Europa, Asia, Australia ş.a., cu alte „arătări” ale Duhului faţă de SUA.Multe organizaţii penticostale dispun de locaşuri de cult moderne, de şcoli proprii, nu numai pentru „misiune”, ci şi pentru educaţie publică (de la grădiniţă până la liceu). Alte organizaţii penticostale, preluând obligaţiile sociale ale unor state, au înfiinţat orfelinate, case de bătrâni, instituţii de reeducare, pentru dezalcoolizare, antidrog (antitabac) etc.Aşa-zisele Biserici penticostale dispun de şcoli speciale atât pentru cultură generală, cât şi pentru pastori. Au un număr sporit de case de publicitate unde se tipăresc milioane de cărţi şi reviste, au loc emisii radio, tv etc.Mişcarea penticostală, la început, nebăgată în seamă, mai apoi ponegrită din cauza unor excese de zel, se bucură astăzi de aprecierea sociologilor şi politicienilor ca „cea mai importantă mişcare religioasă” din secolul al XX-lea. În acest sens, penticostalismul nu mai este considerat o biserică aparte, ci o mişcare religioasă în sânul creştinismului apusean, cu violente tendinţe prozelitiste asupra Bisericii Ortodoxe.
2. Începutul şi dezvoltarea adunărilorpenticostale în România.
– Am văzut că originea acestei secte „moderne” se află în America, de la începutul secolului al XX-lea.În părţile noastre, penticostalii au pătruns prin
Pavel Budeanu
, plecat din Arad în SUA, înainte de 1910. A întâlnit propagandişti penticostali şi a aderat la sectă, în loc de muncă. Revenit în ţară „convertit”, cu ajutor bănesc american şi cu sprijinul unor maghiari înstăriţi, înjghebează secta în Banat şi Transilvania. El vine înarmat cu câteva reviste „Vestitorul Evangheliei” (editată la Akron, statul Ohio) pentru a adeveri „noua credinţă”.Alt naiv, comerciant ambulant,
Ion Bododea
, pescar din Brăiliţa, fost pastor baptist, părăseşte „credinţa” veche pentru „gustul” vorbirii în limbi. Destui creduli s-au ataşat acestora. De fapt, Ion Bododea s-a şi grăbit să se intituleze „Şeful Bisericii lui Dumnezeu cea Apocaliptică”, fapt care nu a deranjat pe intervorbitorul său pe calea firelor „glossolaliei”.Pe seama lui Pavel Budeanu se pune şi traducerea în limba română a „mărturisirii” de credinţă penticostală:
Declararea fundamentului adevărat al Bisericii lui Dumnezeu
. De asemenea, s-a încercat, fără prea mult succes, tipărirea a două reviste: „Glasul adevărului” şi „Ştiinţa sfinţilor”….În România se poate considera deschisă prima casă de adunare penticostală, cea din casa soţilor Bradin la 10 septembrie 1922. În 1923, s-a organizat a doua adunare în comuna Cuvin. Siguranţa statului de atunci, aflând de existenţa acestei secte, a interzis-o.Văzându-se la strâmtoare, cei 50 de penticostali existenţi la data respectivă au întocmit prima petiţie prin care au cerut recunoaşterea legală. La cererea depusă au anexat şi mărturisirea de credinţă intitulată: „Declararea fundamentului adevărat”, 1924. după această declaraţie – în mii de variante- astăzi, toate sectele, cultele şi dizidentele penticostale se numesc „fundamentalişti” sau fundamentaliste.La 29 ianuarie 1925, Ministerele Cultelor şi Artelor, prin Decizia 5734, a inclus în rândul sectelor interzise şi pe aderenţii penticostali. Această decizie, fiind publicată în ziare, opinia publicată a fost interesată să cunoască natura şi credinţa acestei secte. Luând adresa din decizie, prin scrisori şi vizite personale, fratele Gh.Bradin a fost solicitat să dea unele lămuriri. Mulţi sectanţi desprinşi din cultele neoprotestante ale vremii sau nemulţumiţi de pastorii lor s-au unit cu penticostalii.Pentru faptul că erau eretici, pentru rezerva penticostalilor faţă de neamul românesc, pentru practica religioasă bolnăvicioasă, pentru atitudinea neloială faţă de Statul român, pentru refuzul de a contribui la propăşirea ţării şi pentru opoziţia faţă de instituţiile de drept ale statului – refuzul serviciului militar, jurământ etc. -, secta a fost interzisă prin cunoscutul şi dreptul
Decret-Lege 927/1942
pentru salvarea neamului.O dată cu schimbarea climatului politic din ţara noastră, la 23 August 1944, penticostalii au ieşit din ilegalitate, bolşevicii le-au dat toate drepturile, iar comuniştii, umilind o Biserică strămoşească – mama neamului românesc -, i-a declarat pe penticostali egali cu Biserica Ortodoxă Română. Pentru obţinerea unei recunoaşteri legale, penticostalii din România au început să-şi strângă rândurile. În momentul acela se aflau două direcţii: a)
Unii penticostali funcţionaseră câţiva ani înainte de cel de al doilea război mondial în cadrul cultului baptist
; b) Alţii, care refuzaseră orice „compromis”, îşi desfăşurau activitatea în ilegalitate, ţinând adunările noaptea prin fel de fel de ascunzişuri.În 1945, au început să funcţioneze pe faţă, fiind gata să suporte orice pedeapsă din partea instanţelor.La 20 mai 1945, în oraşul Arad, a avut loc o conferinţă foarte restrânsă, în cadrul căreia s-a discutat reorganizarea Asociaţiei religioase penticostale şi reeditarea unei reviste intitulate „Vestitorul Evangheliei”. Gheorghe Bradin a fost în fruntea acestei organizaţii, ca preşedinte.Au mai avut loc şi alte două încercări de reorganizare în Bucureşti, sub denumirea: 1. „Creştinii botezaţi cu Duhul Sfânt” şi 2. „Ucenicii Domnului Iisus Hristos”.În 1949, au început să funcţioneze pe faţă, fiind gata să suporte orice pedeapsă din partea instanţelor.La 20 mai 1945, în oraşul Arad, a avut loc o conferinţă foarte restrânsă, în cadrul căreia s-a discutat reorganizarea Asociaţiei religioase penticostale şi reeditarea unei reviste intitulate „Vestitorul Evangheliei”. Gheorghe Bradin a fost în fruntea acestei organizaţii, ca preşedinte.Au mai avut loc şi alte două încercări de reorganizare în Bucureşti, sub denumirea: 1. „Creştinii botezaţi cu Duhul Sfânt” şi 2. „Ucenicii Domnului Iisus Hristos”.În 1949, cele trei organizaţii penticostale se prezentau astfel: 1. Asociaţia „Biserica lui Dumnezeu Apocaliptică-Penticostală”; 2. Asociaţia „Creştinii botezaţi cu Duhul Sfânt” şi 3. Asociaţia „Ucenicii Domnului Iisus Hristos”.