Partea a 4 a
4. Darurile Duhului în Comunitățile penticostale. –
Alt mod de prozelitism și de mărire a obștii confuze penticostale cu noi adepți o constituie
oferirea darurilor Duhului
. Acestea sunt în „număr” de nouă și le împarte Duhului cui voiește. Darurile duhovnicești ajută propovăduirea Evangheliei depline. Nu toți credincioșii posedă astfel de daruri, însă toți adepții sunt îndemnați a le râvni și a umbla pe calea cea mai aleasă a dragostei;
Vindecările „divine”
. Biblia arată că toate bolile sunt urmarea păcatului. Chiar dacă nu ar fi păcătuit cel bolnav, boala este o urmare a căderii primului om. Astfel, vindecarea intră, pentru cei care cred, în același plan de mântuire ca și iertarea păcatelor. De aceea, Biblia prevede că, în caz de boală, credincioșii pot chema pastorii Bisericii să se roage pentru ei, ungându-i cu „untdelemn în numele Domnului”. Credincioșii adevărați nu au dreptul să se lase
consultați de medici
(subl. n.) în caz de boală. Unii au renunțat la așa ceva (n.n.). ei sunt datori să se supună prevederilor sanitare din Biblie (Geneza III, 16; Deut. XXVIII, 15-62; Matei VIII, 16-17; Iacov CV, 14-15; Marcu II, 15-17).
5. Lăcașul de cult și desfășurarea „serviciilor” religioase
a) Biserica lui Dumnezeu
este „adunarea celor chemați”. În înțelesul Scripturii, ea este universală și include în sânul ei pe toți credincioșii timpurilor trecute și prezente… Menirea Bisericii este de a vesti cuvântul lui Dumnezeu și de a ajuta pe credincioși să înfăptuiască în viața lor roada Duhului Sfânt. În sânul comunității, Duhul Sfânt își desfășoară lucrarea ca pe timpul apostolilor.
- Slujbele duhovnicești în biserică
. Biserica a rânduit diferiți slujitori, care, măcar că se deosebesc prin serviciul pe care îl fac, aparțin, alături de ceilalți credincioși, aceluiași corp spiritual. Dintre acești slujitori fac parte
pastori
și
diaconii
. Cei aleși în aceste slujbe trebuie să aibă calități deosebite prin care să se distingă de ceilalți membri. Înainte de a fi trimiși în lucrare, ei trebuie să fie „ordinați” prin punerea mâinilor și prin rugăciune.
- Disciplina în biserică
. – Fiecare membru este dator și obligat de Cuvântul lui Dumnezeu să primească tot felul de îndemnuri, mustrări și chiar punerea sub disciplină, în cazul când se abate de la morala adunării și de la învățătura sănătoasă a Evangheliei depline. Disciplina nu are alt scop decât să ridice pe cel căzut sufletește și să mențină în biserică autoritatea morală…b)
Ziua de odihnă
este Duminica, ziua în care s-au adunat la rugăciune și creștinii primitivi.
a)
Darea către Cezar
este cuvântul Domnului ce trebuie respectat. Nu toți înțeleg acest fapt.-
Autoritatea statului
este rânduită de Dumnezeu, pentru păstrarea ordinii și liniștii publice, pentru conducerea țării și binele poporului. „Cine se împotrivește, se împotrivește poruncii lui Dumnezeu”.Credincioșii penticostali trebuie să plătească impozitele și taxele cere le cad în sarcină, să împlinească serviciul militar în orice timp. Credința lor nu-i împiedică a fi în slujba Cezarului.
- Jurământul
este acceptat: unul față de altul și în fața instanțelor judecătorești și în fața unităților militare. Sunt cu desăvârșire interzise orice fel de jurăminte în afară de cele cerute de autorități, fiind socotite ca jurăminte deșarte.După cum se vede,
Mărturisirea de credință
este clară, dar prozelitismul „fundamentalist” este destul de violent, ceea ce produce derută atât între credincioșii penticostali și ai celorlalte culte, dar mai ales căutarea de adepți în rândul credincioșilor ortodocși. Ceea ce au specific „pocăiții” fundamentaliști este „Revelația deschisă”, adică pretenția „legăturii” lor directe cu duhul și, legat de aceasta, vorbirea în limbi (glossolalia) și tâlcuirea celor „descoperite” în aceste momente.6.
Efectul „căderii” (aterizării) Duhului. Alegeri speciale ale „duhului”.
Aceste alegeri nu pot avea loc decât în comunitatea penticostală și pentru cei asupra cărora cade Duhul.
a) Revelația deschisă
, despre care vorbește fundamentaliștii, este de fapt tăgăduirea activității Mântuitorului, pe de o parte, iar pe de altă parte limitarea slujirii Sale. Ei consideră pe Duhul Sfânt creatura (ca și ereticii Macedoniei, Eunomiu), nu o forță, o putere sau o persoană dumnezeiască de aceeași Ființă cu Tatăl și cu Fiul. „El este o Ființă care posedă un corp spiritual la fel ca Dumnezeu-Tatăl”. Duhul Sfânt posedă
un nume
personal. El nu este „Duhul Sfânt”, ca și când ar fi vorba de o singură parte a divinității, sau o energie oarecare a Dumnezeirii. „Duhul Sfânt” posedă însușiri personale… El își desfășoară misiunea în vremea noastră, cum făcea și cu secole în urmă. El se descoperă nu numai comunității, ci și fiecărui adept în parte. Îi „învață” pe aceștia să grăiască în limbi străine, îi îndrumă cum să se roage. „Spiritul credincioșilor trebuie lăsat liber să se roage lui Dumnezeu”, după cum inspiră Duhul Sfânt. Totuși, unii fundamentaliști sesizează „identitatea” Duhului ca persoană.
Duhul Sfânt
îndeplinește următoarele funcții:
învață
(Luca XII, 12; Ioan XIV, 26);
vorbește
(Matei X, 20; Marcu XIII, 11);
mijlocește
pentru credincioși (Romani VIII, 26-27);
inspiră
(II Petru I, 21);
convinge
de păcat (Ioan XVI, 7-8):Duhul Sfânt mai prezintă o triplă importanță pentru penticostali: a) „El este o parte din revelația divină, care a transmis Biblia în calitate de autor al ei”; b) El este în perioada actuală Cel care face legătura între cer și pământ; c) El este cel care administrează problemele bisericii (penticostale) pe care o pregătește spre a o înfățișa înaintea lui Iisus Hristos la o a doua venire”.Astfel, grupurile penticostale având permanent pe Duhul Sfânt cu ei „retrăiesc” clipe binecuvântate, ca primii creștini în „odaia cea de sus” (Fapte I, 3).
Simbolurile Duhului Sfânt
sunt cuprinse în paginile Bibliei. F. E. Marsh grupează simbolurile, comparându-le cu: 1.
Natura neînsuflețită
: aer, apă, foc, pământ, ulei, vin, sare, arvună, etc.; 2.
Natura animală:
porumbel; 3.
Viața noastră și însușirile umane
: Degetul lui Dumnezeu, portarul, numărul
Șapte
, avocat, voce, frumusețe, nevinovăție, răbdare, sinceritate ș. m. a.Duhul Sfânt mai este socotit de fundamentaliști
„secretul” tuturor binecuvântătorilor
; 1.
Respirația
: vântul, secretul vitalității – viața; 2.
Roua
: apa, ploaia,
secretul satisfacției
– setea, frumusețe, flori, fertilitate, recolte; 3. Uleiul
, secretul bucuriei – fericire; 4.
Focul
, secretul luminii – cunoștința, căldura – dragostea, puterea – cucerirea.Duhul Sfânt face ca din inima credinciosului să curgă adevărate râuri de apă vie (Ioan VII, 38). Adepții „pocăiți” penticostali despart conlucrarea Sfintei Treimi, izolează și de această dată pe Sfântul Duh de calitatea împreună lucrării, de „mângâietori”, de principiul iubirii intratreimice și dătător de viață !.Față de aceasta, învățătura ortodoxă a fost clară totdeauna:
prin Iisus Hristos s-a încheiat descoperirea directă a lui Dumnezeu.
Revelația supranaturală – peste înțelegerea noastră – s-a desăvârșit prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, iar Revelația naturală, tot prin Hristos s-a încheiat, El fiind noul Adam,
om desăvârșit
– fără păcat – și
Dumnezeu adevărat.
b) Darul feluritelor limbi
. În legătură cu aceasta, penticostalii afirmă următoarele: „…Vorbirea omenească este o emanație a spiritului așezat de Dumnezeu în om. Datorită originii superioare a spiritului omenesc, graiul omenesc se deosebește de toate manifestările celorlalte viețuitoare”. Și continuă: „Structura ordonată a limbajului a făcut posibilă întocmirea unor studii gramaticale care au descoperit legi precise ce stau la baza fiecărei limbi. Graiul izvorăște din adâncul ființei omului. Tot în acest spirit, Duhul Sfânt «așază» darul feluritelor limbi, ca
semn
inițial al botezului (penticostal) cu Duhul Sfânt…”Prin
„darul” feluritelor limbi
se înțelege vorbirea supranaturală prin care adeptul pocăit, „înzestrat” cu acest dar, vorbește într-o limbă pe care niciodată n-a învățat-o; ea este o vorbire a Duhului Sfânt, care utilizează organele vorbirii pentru reproducerea ei; e o minune a vorbirii și a descoperire personală a lui Dumnezeu pentru fiecare creștin penticostal. Exprimarea vine din chemarea lui ca urmare a botezului cu Duhul Sfânt. El simte prezența puterii lui Dumnezeu, ca efectul unui „curent electric”, însoțit însă de o bucurie dulce care îi inundă întreaga ființă. Această stare de înălțare sufletească provoacă în viața credinciosului nostru (penticostal) schimbări morale profunde.Darul vorbirii în diferite limbi se manifestă prin intermediul duhului nostru, care întrebuințează organele vocale pentru exprimare. Exprimarea se poate face fie într-o limbă omenească, cunoscută de cineva dintre ascultători, fie necunoscută…Ea poate fi și o limbă necunoscută pe pământ (o limbă care astăzi nu se mai vorbește); mai poate fi și o limbă „îngerească”. Această vorbire în limbi, pentru penticostali, are cinci semnificații: 1. Este un
semn personal
al botezului cu Duhul Sfânt și o dovadă a primirii lui; 2. Îi oferă posibilitatea de
a se ruga
, de a lăuda pe Dumnezeu „cu Duhul”, realizând rugăciuni la cel mai înalt grad de părtășie cu Dumnezeu; 3.
Se zidește
pe sine printr-o proaspătă întâlnire cu Domnul; 4. Este
un semn pentru alții
, fiind însoțită de tălmăcirea sub ungerea Duhului.c)
Darul „tălmăcirii” limbilor:
- Tălmăcitorul rostește la început numai primele cuvinte ale interpretării; pe măsură ce va primi și restul tălmăcirii. Deci, tălmăcește nu ceea ce gândește el sau presupune că ar trebui spus, ci ceea ce „primește” de la Domnul prin darul tălmăcirii.
|