Există oameni care, spre deosebire de protestanții la care am făcut referire în rândurile de mai sus, au ajuns la biserică tocmai pentru că au fost sufocați de idolii lor. S-au săturat să aibă puncte de vedere discutabile, s-au săturat să își tot modifice părerile în funcție de elemente variabile, s-au săturat de nestatornicie. Cameleonismul i-a dus într-o fundătură în care aveau de ales între a-și nega starea de fapt, păcălindu-se pe ei înșiși că totul e în regulă, și a ajunge la disperarea care poate degenera în sinucidere sau a alerga la Dumnezeu, Cel care poartă de grijă tuturor făpturilor Sale.
În momentul în care omul are curajul să alerge spre Dumnezeu ca fiul risipitor, el vine în Biserică hotărât să se lepede de toate căderile sale și să părăsească toată filosofia cea deșartă care i-a întunecat mintea.
Ritmul în care oamenii dobândesc un mod de înțelegere ortodox asupra Bisericii și a lumii întregi este asemănător cu ritmul în care ei sporesc în lupta cu patimile și cu poftele care le-au întinat sufletele.
Mulți ar vrea să devină sfinți într-o clipă, să se vindece pentru totdeauna de căderile lor și să nu mai cunoască decât virtutea. Dar, cu tot elanul lor, nu rezistă mult în această stare caracteristică începătorilor. Războiul pentru tămăduirea sufletului este de durată. Tot așa, mulți ar vrea ca într-o clipă să părăsească propriul mod de înțelegere a adevărului, și să dobândească așa numitul cuget al Bisericii, ar vrea să dobândească înțelepciunea Sfinților Părinți. Numai că această înțelepciune nu se dobândește la comandă: e nevoie de lepădare de sine, de o nevoință aprigă și mai ales de primirea harului dumnezeiesc pentru ca un înțelept al acestei lumi să primească înțelepciunea cea adevărată.
În momentul în care cineva vine la biserică hotărât să renunțe la adevărurile relative (care nu au făcut altceva decât să usuce sufletul) și să primească învățătura ortodoxă, contactul cu preotul și cu ceilalți credincioși este de o importanță covârșitoare.
Nu vom insista aici asupra binefacerilor pe care le aduce o astfel de întâlnire. Ci vom încerca să atragem atenția asupra anumitor situații nedorite, care totuși nu sunt rare.
Vom prezenta aici câteva dintre acestea, fără a avea intenția de a trata în amănunt subiectele, ci numai de a sensibiliza cititorii față de probleme cum sunt: cât de deasă trebuie să fie spovedania, care sunt păcatele care nu trebuie spuse la spovedanie și dacă nu este mai bună spovedania la un ieromonah decât spovedania la un preot de mir.
„Trebuie să te spovedești și să te împărtășești de patru ori pe an, că așa învață Biserica…” Iată unul dintre cele mai dese sfaturi pe care le primește cineva care vine la biserică de la unii care își închipuie că au o „experiență vastă” în trăirea ortodoxă și care, fără a-și fi tămăduit propriul suflet, încearcă să îi vindece pe alții.
De câte ori ar trebui să se spovedească credincioșii într-un an? Dacă am da un răspuns precis, dacă am spune un număr mai mare, mai mic sau egal cu cel din sfatul reprodus mai sus, ne-am afla în înșelare.
Ce este spovedania? Este calea de vindecare a sufletului. De ce se spovedesc oamenii? Ca să ia iertare de păcate și să înceapă lupta cea bună pentru dobândirea mântuirii. Acest început bun este legat, de multe ori, de primirea Sfintelor Taine. Dar cei care sunt opriți de la împărtășanie, pentru o perioadă de timp mai lungă sau mai scurtă, nu sunt opriți de la a duce lupta cea bună. Ci dimpotrivă.
Dacă oamenii se spovedesc pentru a lua iertare de păcate, ar trebui să ne întrebăm nu de câte ori pe an ar trebui să ne spovedim, ci cât de des păcătuim, cât de des facem păcate care ne rup de Dumnezeu.
Este adevărat că orice păcat întinează sufletul, și nu putem spune că, după ce am făcut păcate mici, sufletele noastre au rămas curate.
Care sunt păcatele pentru care trebuie să ne spovedim fără șovăială, și care sunt păcatele pentru care putem aștepta spovedania din următorul post? Nici această întrebare nu poate primi un răspuns constând într-o listă iezuită, care să conțină perioada în care ar trebui spovedit fiecare păcat înainte de a se înrădăcina în suflet.
O atitudine modernistă o au preoții care consideră că în vremurile de apostazie în care trăim ar putea face pogorăminte pe măsură, astfel încât creștinii să se spovedească măcar de două ori pe an, de Paști și de Crăciun, dacă nu pot în fiecare din cele patru posturi.
O boală avea un tratament destul de eficace: cei care luau o anumită doctorie se vindecau în câteva zile. Dar de la un an la altul, boala a început să ia forme din ce în ce mai grave. Doctorii, îngrijorați de evoluția ei, s-au mulțumit să afirme că doctoria trebuie luată în cantități din ce în ce mai mici.
O întrebare pentru copii: oare a putut da roade un astfel de tratament? Copiii ar răspunde într-un glas: nuuuu.
O întrebare pentru adulți: ar putea da roade un astfel de tratament? Răspunsul nu este greu de găsit: „Nu. Numai dacă tratamentul inițial, fiind greșit, a fost mai ineficient decât cel din urmă. Numai dacă doctoria era dată inițial într-o cantitate prea mare”.
În cazul epidemiei de păcate care domnește astăzi nu putem spune că spovedania în cele patru posturi este prea deasă. Preoții care, din prea multă dragoste pentru credincioși, sunt prea îngăduitori îi îndepărtează pe oameni de Biserică fără să își dea seama, pentru că nu le dau tratamentele potrivite.
„Îmi este frică să nu pierd credincioșii dacă nu sunt atât de îngăduitor…” – îmi spunea un slujitor al altarului. Tocmai ca să nu se piardă, credincioșii au nevoie de spovedanie deasă. Nu este o dovadă de dragoste din partea doctorului să lase ca boala pacienților să se agraveze, ca nu cumva tratamentul să producă indispoziții bolnavilor. Dovada dragostei ar fi să îi cerceteze imediat după ce au aflat de primele simptome ale bolii.
Privitor la spovedania foarte deasă, trebuie amintit și faptul că au existat credincioși care au ajuns la o înaltă părere de sine: spovedindu-se foarte des, au ajuns să se considere deasupra celor care se spovedesc mai rar. Au ajuns să confunde deasa spovedanie cu un semn al sporirii duhovnicești, și au transformat spovedania într-o cale de a se lăuda în fața preotului cu virtuțile lor: în loc să spovedească faptul că își judecă aproapele sau că sunt iubitori de sine, ei spovedesc lucruri neimportante, ca să pară cât mai sporiți în ochii duhovnicilor. Oricum, astfel de situații nu sunt multe. Și nu trebuie să fie o piatră de poticnire pentru cei care își dau seama că au nevoie de spovedanie deasă.
Vom trece la prezentarea unui alt sfat standard: „La spovedanie nu trebuie să spui decât păcatele foarte mari, ca să nu îl obosești pe părintele. Numai în spovedaniile de la mănăstiri părintele te ia la puricat. Aici, în lume, preoții sunt mai înțelegători, văd altfel lucrurile…”.
Acest sfat este dat de obicei de către creștinii cu viață căldicică celor care vor să afle cât mai multe despre spovedanie.
|