Experiența primei spovedanii este hotărâtoare. Dacă prima spovedanie este făcută așa cum trebuie, omul începe cu adevărat o viață nouă. Tocmai de aceea diavolul încearcă să transforme această Taină într-o practică banală. În cărțile monahale se fac dese referiri la râvna începătorilor: cei care iau asupra lor crucea călugăriei sunt povățuiți să păstreze cu grijă această râvnă, ca pe o comoară. O râvnă asemănătoare o au cei care se spovedesc pentru prima dată. De această primă spovedanie depinde în mare măsură viitorul lor duhovnicesc. Amprenta acestei spovedanii este foarte puternică.
Dacă la această spovedanie sunt trecute cu vederea anumite păcate, sufletul nu poate primi tămăduirea. La citirea rugăciunilor de dezlegare, preotul spune credincioșilor că „orice păcate veți ascunde, îndoite le veți avea…”.
Este foarte greu acest cuvânt, dar cine nu ține seama de el contestă întreaga procedură de tămăduire a spovedaniei. Sufletul nu este de lemn, să poată fi cioplit cu dalta. Nu există o procedură magică de tămăduire a sufletului. Cine respinge învățătura Bisericii despre spovedanie și nu se spovedește sincer nu poate primi iertarea păcatelor.
Nu putem deci inventa o nouă cale de tămăduire a sufletelor. Dacă oamenii nu își spovedesc păcatele, nu se vor putea îndrepta. Dacă ar fi stat în puterea oamenilor să se îndrepte prin propriile puteri, atunci nu ar mai fi fost nevoie de spovedanie.
Diferențierea între spovedania de „mănăstire” și spovedania de parohie este unul dintre indiciile că oamenii au o concepție greșită în privința acestei Sfinte Taine. Majoritatea duhovnicilor de la mănăstiri au o altă rânduială de spovedanie decât duhovnicii de parohie: spovedesc după îndreptarele de spovedanie sau pun întrebările din Moliftelnic. Este firesc că atunci când un preot de mănăstire stă și dă sfaturi pentru îndreptarea fiecărui păcat, credinciosul se simte mai folosit duhovnicește. Nu judecăm aici de ce, de regulă, preoții de mir sunt mai îngăduitori la spovedanie decât preoții din mănăstiri (e adevărat că uneori cei din urmă folosesc îndreptare de spovedanie care conțin și
păcate discutabile: „m-am rugat la Dumnezeu având ochii închiși…”; sunt scrieri duhovnicești în care se recomandă închiderea ochilor la rugăciune tocmai pentru ca mintea să se adune mai bine; oricum, spovedaniile în care se ține seama de aceste îndreptare imperfecte sunt de preferat spovedaniilor făcute la întâmplare, după criterii subiective și îndoielnice).
Repetăm: nu ne vom ocupa aici de motivele pentru care, de regulă, preoții de mănăstire dau dovadă de mai multă acrivie în ceea ce privește spovedania. Ci ne vom ocupa de celălalt aspect, și anume cel al atitudinii unor credincioși față de spovedania la preotul de mănăstire și la preotul de parohie.
„La spovedanie nu trebuie să spui decât păcatele foarte mari, ca să nu îl obosești pe părintele…” Asemenea atitudine față de spovedanie este greșită. Păcatele care intră cel mai lesne în această categorie sunt cele legate de viața intimă a soților.
Adoptând o atitudine protestantă, unii soți nu mai înțeleg familia ca pe o cale a împlinirii iubirii, în care pruncii sunt o binecuvântare de la Dumnezeu, ci o înțeleg ca pe un mijloc de satisfacere a poftelor și a dorințelor egoiste, copiii nefiind decât piedici nedorite sau puțin dorite. Numărul mare de avorturi arată că mulți oameni nu înțeleg legătura dintre dragostea trupească și rodul acesteia – care sunt copiii.
Creștinii știu că avortul este un mare păcat. Dar nu toți creștinii au o concepție creștină în ceea ce privește unirea trupească. Fugind de responsabilitatea creșterii copiilor, ei resping de fapt ceea ce este dragoste; transformă unirea trupească în satisfacerea poftelor trupești.
Amintim aici faptul că unele mijloace anticoncepționale nu fac altceva decât să ucidă embrionul abia format, iar femeile care le folosesc fac avorturi (care, chiar dacă nu sunt conștientizate ca atare, tot crime sunt; este adevărat și faptul că doctorii care prescriu sau farmacistele care vând astfel de produse ar trebui să le atragă atenția beneficiarelor asupra efectelor acestor pastile; dar nu o fac decât în rare cazuri). Așa-numitele „pilule post-contact” omoară embrionii. Steriletul împiedică numai dezvoltarea embrionului, nu și formarea acestuia, și determină implicit avorturi incipiente (în marea majoritate a cazurilor, aceste avorturi nu sunt simțite de către femeile care nici nu își dau seama că au fost mame, embrionul eliminat în perioada de
necurăție neavând prea mult timp și nici loc pentru a se dezvolta; dar aceste avorturi nu sunt mai puțin crime decât avorturile programate).
Se poate pune întrebarea: ce legătură are folosirea steriletului cu alegerea duhovnicului? Cum un autor își permite să amestece două subiecte atât de diferite, cel al povățuitorului duhovnicesc cu cel al mijloacelor anticoncepționale?
[2]
O astfel de întrebare ar trăda însă imaturitate duhovnicească. Credința ortodoxă nu este trăită numai în spații cu o trăire spirituală aleasă. Nu toți fiii Bisericii își petrec vremea având grijă de sufletele lor. Unii își împart timpul liber între slujba de duminică, singurul moment duhovnicesc din săptămână, și momentele de satisfacere a diferitelor patimi. Dar scopul Bisericii nu este acela de a se ocupa numai de oile cele cuminți, ci este de a-i aduce pe toți la mântuire. În această situație, a nu face referire la un păcat în care cad unele dintre femeile care se consideră creștine ar fi o dovadă de ipocrizie (și nici păcatul soților nu trebuie trecut cu vederea – doar femeia nu rămâne însărcinată de una singură…).
Am adus în discuție acest subiect delicat după ce am ascultat cum un doctor creștin relata cu stupoare o parte din discuțiile sale cu diferiți duhovnici. Era intrigat de faptul că aceștia le îngăduiau credincioșilor care se spovedeau la ei să se păzească de a face copii, fără să știe că unele din aceste metode sunt avortive.
„Ei, ca duhovnici, ar fi trebuit să știe că o femeie care are sterilet rămâne însărcinată la fel de ușor ca înainte. Ei îngăduiau așa ceva, deși erau foarte categorici împotriva avortului. Când le-am spus că de fapt îngăduiau avortul, chiar dacă în fază incipientă, au rămas fără cuvinte…”
Nu este greu de observat că problema metodelor anticoncepționale nu este o simplă problemă medicală sau o chestiune care ține numai de opțiunea personală – fără implicații spirituale, așa cum se consideră de obicei, ci este în același timp o problemă duhovnicească. Una este însă când soții păcătuiesc păzindu-se să facă copii, și alta este când păcătuiesc ucigând fără să fie conștienți copiii pe care i-au făcut fără să vrea.
Nu vom intra prea mult în acest subiect, pentru a nu ne îndepărta de tema principală. Ne vom opri însă încă puțin asupra întrebării: „Care sunt păcatele care nu trebuie spuse la spovedanie?”
Un sfânt și-a adus aminte că în tinerețea sa furase o smochină, și pentru acest păcat plângea cu frângere de inimă. „Pentru o smochină? Asta este exagerare, alții fură fabrici întregi, și unul s-a găsit să se pocăiască pentru o smochină? Asta este exagerare…” Această poziție aparține celor care consideră că păcatele trebuie cântărite în funcție de căderile marilor păcătoși, ale marilor hoți, criminali, desfrânați, …
Dar nu este așa. Pe măsură ce urcăm pe scara duhovnicească, înțelegem că păcatele care mai înainte ni se păreau mici ne îndepărtau de Dumnezeu.
Ce este de făcut? Trebuie ca cei care înjură să se spovedească de mai multe ori pe zi, după fiecare înjurătură? Sau cei care se luptă cu patima fumatului să alerge la spovedanie de fiecare dată când le vine să aprindă o țigară?
Considerăm nefolositoare prezentarea unei liste care să conțină păcatele care ar trebui spovedite fără zăbavă, și cele a căror spovedanie poate fi amânată. O astfel de listă nu poate fi decât greșită. Pentru că oamenii nu sunt roboți, să reacționeze fiecare la fel. Dacă oamenii ar fi roboți, atunci rolul duhovnicului ar fi simplu: ar deschide Pravila bisericească – sau ar căuta pe internet fișierele respective – și ar citi de acolo rețeta. Ar căuta canonul prescris de Sfinții Părinți și l-ar repeta fără să stea pe gânduri.
Numai că atât pravilele, cât și canoanele Sfinților Părinți nu au fost date ca rețete exacte pentru fiecare persoană bolnavă sau doar rănită de păcat. Învățătura Bisericii atrage atenția asupra faptului că duhovnicul, ținând seama de canoanele din pravile, trebuie să folosească rețetele lor cu cât mai multă înțelepciune, dând dovadă de acrivie sau făcând pogorământ, după situație. Rostul canonului este îndreptarea păcătosului, nu pedepsirea lui.