Ajunși aici, vom trece la cel de-al treilea punct al expunerii, și anume alegerea duhovnicului, alegerea între un ieromonah și un preot de mir.
Comparația clasică dintre monahii care strălucesc precum soarele, văduvii care strălucesc precum luna și cei căsătoriți, care strălucesc precum stelele, a fost înțeleasă în mod greșit ca o afirmare a faptului că preoții de mir nu pot ajunge la o măsură duhovnicească înaltă.
„Preoții de la mănăstire au har, cei de mir nu…”
Această cugetare trădează o concepție eretică asupra familiei. Sfintele Sinoade au canonisit foarte aspru pe cei care disprețuiau nunta și se scârbeau de unirea trupească dintre soți.
Taina hirotoniei este aceeași: nu există vreo Sfântă Taină pe care să o poată săvârși numai ieromonahul, iar preotul de mir nu. Toți preoții, câtă vreme nu primesc învățături eretice, au har. Iar dacă sunt vătămați de vreo erezie, sunt căzuți din har, indiferent dacă trăiesc sau nu în mănăstire.
Dacă există o anumită diferențiere, aceasta este între duhovnicii mai iscusiți și cei mai puțin iscusiți. Chiar dacă și unii și alții au puterea de a dezlega păcatele oamenilor, cei dintâi au și priceperea de a-i ajuta pe oameni să se ridice din căderea în care se află.
Rostul spovedaniei nu este doar ca păcătosul să ia dezlegare de păcate, ci este ca păcătosul să se îndrepte și să nu mai păcătuiască. Problema nu se pune deci la modul general, care e doctor mai bun, cel de la mănăstire sau cel din parohie. Problema este care anume ar fi doctorul cel mai bun pentru fiecare credincios.
Unii vor ajunge la concluzia că pentru ei este mai bine să se spovedească la un duhovnic dintr-o mănăstire, alții la un preot de mir.
Nu trebuie trecut cu vederea faptul că unii creștini nici măcar nu își pun problema alegerii duhovnicului. Din comoditate, se spovedesc la preotul a cărui biserică este aproape de casa lor. Nu vor să se ostenească să găsească un duhovnic iscusit, pentru că se tem ca nu cumva un astfel de duhovnic să le dea canoane grele, să îi pună să renunțe la păcate. Ei înțeleg în mod greșit faptul că părintele la care se spovedesc este îngăduitor, și ajung să considere viața creștină un compromis permanent, înlocuind poruncile Evangheliei cu niște porunci mai comode, lepădând crucea mântuirii fără mustrări de conștiință.
În același timp există alții care, din snobism sau din dorința de a ieși în evidență, se spovedesc la mănăstire fără ca prin aceasta să manifeste dorința de a primi o povățuire mai înțeleaptă. Aceștia vor să iasă în evidență cu orice preț. Sfinții Părinți au observat că, în viața monahală, există ispita ca anumite patimi să fie ascunse sub masca cuvioșeniei. Mândria este cea mai puternică dintre acestea. De o formă asemănătoare a mândriei sunt biruiți cei care îi disprețuiesc pe cei care se spovedesc la duhovnici de mir, și care pot face sute sau chiar mii de metanii în fiecare zi, dar la baza nevoinței lor stă mândria.
Nu încercăm aici să stabilim un clasament, să facem o ierarhie între duhovnicii de la mănăstire și cei de mir. De altfel, nu este greu de observat faptul că ieromonahilor, slujind mult mai des decât preoții de mir și neavând grijile familiei, le este mai ușor să meargă pe calea arătată de Sfinții Părinți. Dar credința creștină nu se rezumă la rugăciune. Și familia este o cale de mântuire, și crucea ei este binecuvântată de Dumnezeu. Sunt preoți de mir care, crescându-și copiii cu dragoste, sporesc mai mult decât unii ieromonahi care se lasă cuprinși de rutina slujbelor și pentru care rânduiala monahală este aducătoare de uscăciune, de plictiseală și de împietrire a inimii.
Întrebarea nu trebuie să fie pusă la modul general: „care sunt mai sporiți?”, ci fiecare trebuie să se întrebe care este duhovnicul cel mai potrivit pentru sine.
Nu trebuie să ne sperie faptul că în vremurile noastre s-au împuținat povățuitorii. Cuviosul Serafim Rose scrie că nu trebuie să ne așteptăm ca în aceste vremuri păgâne să mai găsim duhovnici ca cei din Filocalie. Scrie că iubitorii de Dumnezeu trebuie să înțeleagă că trebuie să ne mulțumim cu duhovnicii pe care îi avem, și nu să așteptăm degeaba să găsim duhovnici de mărimea celor din Pateric.
Îndrăznim totuși să spunem că părintele Porfirie Bairaktaris a trăit în vremurile noastre. Că părintele Paisie Aghioritul a trăit în vremurile noastre. Că părintele Dimitrie Gagastahis din Platanos, vrednicul preot de mir, a trăit în vremurile noastre. Și alții ca ei, mulți la număr, pe care îi știe numai Dumnezeu, au urcat tot acum prin răbdare și smerenie pe culmile sfințeniei.
Oare sfatul părintelui Serafim Rose este greșit? Nu, în nici un caz. Părintele îi previne însă pe cei care caută duhovnici precum cei din Pateric să fie cu picioarele pe pământ. Dacă am fi fost la măsura monahilor din Pateric, am fi putut pretinde că avem nevoie de îndrumători la măsura Avvei Antonie cel Mare, dar așa, fiind plini de păcate și iubitori de sine, ar trebui să ne mulțumim cu doctorii care ne pot vindeca de patimi, chiar dacă aceștia nu se ridică la înălțimea bătrânilor din Pateric.
„Duhovnic de mir sau de mănăstire?”
Fiecare bolnav are rănile lui. Pentru unele boli, unii doctori sunt mai buni decât alții. Sunt unii cărora le este mai de folos să se spovedească la preotul de parohie, la care pot ajunge foarte des. Câtă vreme au de luptat cu căderi foarte mari, spovedania deasă le este de mare folos. În același timp s-ar putea ca de mai mare folos să le fie întâlnirea cu un duhovnic ieromonah, care poate avea mai multă experiență în arta spovedaniei.
Dar spovedania nu ține numai de artă, cel mai important este ca duhovnicul să fie luminat de Dumnezeu.
Una dintre soluțiile pe care le întâlnim din ce în ce mai des în zilele noastre este următoarea: creștinii își găsesc un duhovnic de mir cu care se pot întâlni des. În același timp, pentru problemele mai grele ei pot cerceta pe vreunul dintre ieromonahii mai bătrâni (nu atât la trup, cât mai ales la minte). Duhovnicii de mir nu ar trebui să îi împiedice să țină seama de povețele bătrânilor ieromonahi, iar ieromonahii îi vor ajuta să sporească în toate cele bune pe care le recomandă duhovnicii de mir.
S-ar mai putea spune multe despre acest subiect, dar nu o vom face, întrucât nu dorim decât să atragem atenția asupra unor probleme care își caută rezolvare.
„Trebuie să te spovedești și să te împărtășești de patru ori pe an, că așa învață Biserica…”
„La spovedanie nu trebuie să spui decât păcatele foarte mari, ca să nu îl obosești pe părintele…”
„Preoții de la mănăstire au har, cei de mir nu…”
Iată care au fost afirmațiile care ne-au provocat să scriem acest text. Astfel de sfaturi nu pot da roade bune. Dovedesc imaturitate duhovnicească. Cei care s-au grăbit să le comunice altora sunt doctori care nu s-au vindecat mai întâi pe ei înșiși.
Nu este ușor ca, după citirea rândurilor de mai sus, cititorii să reușească să discearnă între ceea ce le este cu adevărat de folos să preia din sfaturile altor creștini și ceea ce nu merită luat în seamă.
Trebuie totuși să atragem atenția asupra faptului că nu ne-am dorit în nici un caz să promovăm un anumit scepticism cu mască duhovnicească. Efectul unui asemenea scepticism poate fi demolator, poate duce la uscăciune duhovnicească. Un astfel de scepticism riscă să transforme omul într-un judecător nu numai al părerilor îndoielnice ale altora, ci și al întregii vieți ortodoxe, ajungând să judece critic până și învățătura Sfinților Părinți, Sfânta Scriptură și însăși Biserica.
Pentru a preîntâmpina o astfel de atitudine, vom afirma fără șovăială importanța legăturii duhovnicești dintre creștini. Cei care vin la biserică de puțină vreme vor avea multe de învățat de la cei care au o experiență duhovnicească mai solidă. Este adevărat că sfaturile acestora nu au rolul de a substitui sfaturile primite de la duhovnic. Dar este și mai adevărat că pot fi foarte folositoare. Mai ales pentru cei care încă nu îndrăznesc, din rușine sau din lașitate, să ceară răspunsuri chiar de la cel rânduit de Dumnezeu pentru a răspunde: adică de la duhovnic…
|