[mariamargareta]

187. “Fenomenul Pucioasa”: un “fenomen” cu trei explicaţii posibile (I)

I. “Şfânta trâmbiţă şi proorociţă Virginia” şi cei trei aspiranţi la proorocie din spatele ei: omul, diavolul şi Dumnezeu

“Fenomenul Pucioasa”, dacă s-ar dovedi autentic, ar fi probabil cel mai spectaculos eveniment al istoriei moderne, care ar zgudui din temelii lumea creştină şi clişeele ei. Când s-a mai pomenit ca Dumnezeu să le vorbească oamenilor “gură către gură” aproape necontenit, aşa cum (se pretinde la Pucioasa că) o face de cincizeci şi cinci de ani încoace? Tocmai de aceea, reacţia aproape inexistentă a omenirii în general şi a Bisericilor creştine în special la acest "fenomen" cu totul ieşit din comun trebuie să aibă o explicaţie logică. Prea multa nepăsare din partea Bisericilor creştine în faţa acestui fenomen este un semnal remarcabil, care merită studiat. Cum de s-au convins atât de sigur Bisericile că nu este vorba decât de o cacealma jalnică? Acesta să fie motivul real al acestui dezinteres generalizat, sau e vorba de mai degrabă de un comportament instinctiv de respingere a necunoscutului? Ar trebui ca cineva să fie ori iresponsabil, ori temeinic convins că este vorba de o “făcătură”, ca să audă că-i vorbeşte Dumnezeu în direct şi să nu-i pese!

“Fenomenul Pucioasa” a fost explicat “matematic”, dar cu parti pris, chiar din interiorul sectei "Noul Ierusalim". În cartea apocrifă “Quo vadis, Ecclesia?” , scrisă de personajul imaginar “părintele Nicodim”, pucioşii “demonstrează” într-un capitol întreg că cel care vorbeşte la Pucioasa nu poate fi nici omul, nici diavolul, ci neapărat este Dumnezeu. Capitolul se intitulează “Cine vorbea prin Sfânta Virginia?” şi a fost reprodus integral într-o secţiune intitulată "Studiu introductiv" (de data aceasta, nesemnat, ceea ce sporeşte neîncrederea că autorul poate fi individualizat prin personajul de recuzită “părintele Nicodim”) în ediţia a doua a cărţii pucioşilor intitulată “Cuvântul lui Dumnezeu”.

“Demonstraţia” făcută de fantomaticul “părinte Nicodim” nu numai că este un lanţ de sofisme, dar este pe departe incompletă. Ea se rezumă la a analiza prezumptiva intervenţie divină de pe vremea Verginicăi (Virginia Tudorache), adică pe vremea când “mesajele cereşti” soseau doar atunci când ea părea adormită tun, în stare de catalepsie, fără o participare personală notabilă la evenimentul prin care tocmai trecea. Fenomenul a continuat însă şi după moartea Verginicăi, dar în alte coordonate, radical diferite, pe care “părintele Nicodim” s-a ferit să le mai analizeze.
Următorul “mesager” al lui Dumnezeu din cer a fost lelica Maria Tudorache, sora ei, care primea “mesajele cereşti” aparent la fel (din punct de vedere a manifestărilor exterioare), dar substanţial diferit, din punct de vedere a mijloacelor. Mai precis, pucioşii s-au străduit să inoculeze tuturor convingerea lor (de altfel, o simplă supoziţie) că Mariei nu-i mai vorbea Dumnezeu direct, ci prin intermediar, iar intermediarul era chiar spiritul Verginicăi, aflat chiar lângă Dumnezeu, undeva în dreapta sau în stânga Lui. Pucioşii au acţionat foarte hotărât în acest scop, inclusiv prin corecţii frauduloase ale propriilor texte care, la o analiză atentă, ar fi putut deveni compromiţătoare pentru această supoziţie. Altminteri, lelica Maria primea mesajele la fel: tot adormită şi tot inertă şi neparticipativă ca şi Verginica.

Următorul primitor al mesajelor a fost leliţa Mihaela Tărcuţă. Cu ea, lucrurile s-au schimbat radical. Dumnezeu nu mai “trâmbiţa” ca şi până acum, printr-o “trâmbiţă” adormită tun. Mihaela auzea voci, care i se aşezau în urechi “ca o suflare de vânt”. La început, leliţa Mihaela auzea doar vocea Verginicăi care o încuraja şi îi vorbea “de la Dumnezeu”. Mai târziu, când Mihaela a prins curaj, a început să audă direct vocea lui Iisus, apoi pe cea a Tatălui, pe cea a Maicii Domnului, a Arhanghelilor, a Sfinţilor mari şi mici, ajungând să audă până şi vocile spiritelor unor decedaţi dintre semenii ei (vocea spiritului lui Vasile Târgovişteanu, vocea spiritului Patriarhului Teoctist, dar şi vocile spiritelor unor oameni de rând, trecuţi recent la cele veşnice)

Preluând raţionamentul “părintelui Nicodim”, admitem că doar trei pot fi vectorii prin care mesajul de la Pucioasa să ajungă la ceilalţi oameni: omul, diavolul sau Dumnezeu. În paragraful “Adevărul, demonstrat matematic”, Prea Cuvioşia Sa Nicodim Puciositul îi ia pe rând la puricat, eliminând unul câte unul pe cei incomozi, şi astfel ajunge rapid la concluzia definitivă: “ De aceea: Prin Sfânta Virginia vorbea Dumnezeu”. Chiar dacă admitem că raţionamentul sfinţiei sale este corect, deci Verginica ar fi fost o autentică “trâmbiţă apocaliptică”, rămâne totuşi întrebarea nelămurită: Bine, bine, dar atunci prin lelica Maria şi prin leliţa Mihaela cine vorbea? Că despre ele pucioşii afirmă cu tărie că nu sunt nici “trâmbiţe”, nici “sfinte”!

Dar să reproducem pe rând cei trei vectori, aşa cum au fost ei analizaţi de către Prea Cuviosul Nicodim Puciositul.
A. Primul vector:

“1. Întotdeauna când Domnul proorocea prin Sfânta Virginia, ea avea capacitatea senzorială protejată prin pronia dumnezeiască, primind un somn adânc, asemănător celui pe care-l primise Adam atunci când Dumnezeu a făcut-o din el pe Eva. Ca fiinţă umană, Sfânta Virginia era detaşată senzorial de lumea materială. De aceea:
Prin Sfânta Virginia nu vorbea omul.” (citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 35)

Raţionamentul Nicodimului Pucios suferă de un grav viciu de fond, probabil datorită unor deficienţe în cultura sa generală. El nu ştie se pare că unele boli psihice se manifestă tocmai printr-un astfel de clivaj între două sau mai multe personalităţi distincte ale aceluiaşi individ, dintre care una poate fi dominantă. Tulburarea disociativă de identitate reprezintă fie prezenţa într-un singur individ a două sau mai multe identităţi disticte, fie coabitarea mai multor personalităţi, care alternează în controlarea comportamentului întregii fiinţe. Observatorii fenomenului au remarcat recerea rapidă (într-un interval de câteva secunde) de la o personalitate la alta, care este însoţită adesea de modificări subtile fie în postura şi tonul vocii, fie în calitatea şi temperamentul scrisului. Pot apărea schimbări chiar la nivelul manifestărilor fiziologice, cum ar fi tensiunea arterială şi activitatea creierului, ceea ce ar explica somnul profund în care cădea Verginica în timp ce avea loc “lucrarea”. Experienţele personale de acest gen pot avea diferite grade de severitate: de la manifestările disociative comune tuturor oamenilor (cum ar fi reveria, somnul, somnul profund, hipnoza, sau “rătăcirea” într-o carte sau într-un film, toate implicând “pierderea temporară a contactului” cu lumea imediat apropiată) la disocierea cronică, sindrom ce provoacă deteriorarea gravă a echilibrului psihic. Faptul că Verginica era detaşată senzorial de lumea materială, dar vorbea prin somn, poate fi explicată ca fiind o manifestare patologică binecunoscută în lumea medicală. Persoanele cu tulburare disociată pot trece printr-o gamă variată de simptome caracteristice, printre care: depresie, schimbări de dispoziţie, tulburări de somn (insomnie, coşmaruri şi somnambulism), atacuri de panică şi fobii, compulsii şi ritualuri, simptome psihotice (inclusiv halucinaţii auditive şi vizuale), transe şi “experienţe în afara corpului”, mania persecuţiei. Nicodimul Pucios pleacă de la premisa că Verginia era perfect sănătoasă din punct de vedere psihic, caz în care o asemenea manifestare (vorbirea prin somn) este interpretată de el ca fiindu-i neapărat exterioară. Adică, “vorbeşte gura fără ea”, ceea ce înseamnă că “vorbeşte altcineva prin gura ei” (altcineva însemnând unul dintre personajele rămase în cursă, dintre cei trei vectori, şi anume ori diavolul, ori Dumnezeu). Or, despre Verginica există mărturii scrise, provenind chiar de la adepţii pucioşi, despre internările ei repetate în clinicile psihiatrice la Ploieşti, la Spitalul 9 din Bucureşti, la Plătăreşti şi la Bălăceanca, internări atribuite de ei exclusiv unor manevre de reprimare sau de răzbunare ale Securităţii:

“Primul om care a dat-o pe mâna securităţii a fost preotul ei din sat, fostul protopop, Ilie Mirică, cel care a ajutat la întocmirea actelor de internare a ei într-un spital de nebuni. În toamna anului 1956 a fost dusă la Ploieşti şi internată acolo o perioadă de timp. După aceea, a fost internată de două ori la spitalele de nebuni din Plătăreşti şi Bălăceanca. Dumnezeu a lucrat prin ea şi acolo şi a ocrotit-o, căci putea să fie de multe ori omorâtă de nebuni.” (citat după Ivan Petre, din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, ediţia 2006, pag. 49)