[Mihnea Dragomir]

In copilaria si adolescenta mea nu am fost credincios. Desi ambii mei bunici, cu drepţii să-i odihnescă Dumnezeu, au fost preoţi ortodocşi şi o bună parte din familia mea erau practicanţi. Dar mie mi se părea ceva de domeniul babelor, ceva cumplit de anacronic. Cum poţi să crezi în Dumnezeu când omul a cucerit nu numai lupta cu natura, ci a trimis sateliţi şi pe alte planete ? Hotărât lucru, religia era un vestigiu, ba chiar o frână în calea progresului omenirii spre cele mai înalte culmi de progres şi civilizaţie.

Primul şoc l-am avut când am citit o carte aparţinând unui mic grup de filozofi de dreapta, numit "Şcoala Tradiţiei", grup condus de francezul Renee Guenon. Cartea se numea "Domnia cantităţii şi spiritul vremurilor" şi mi-a inversat pur şi simplu modul de a vedea lumea. O teribilă carapace materialistă care îmi orbea ochii a crăpat atunci. Cartea nu m-a făcut să devin creştin, dar a fost pentru mine o schimbare de paradigmă şi m-a făcut să văd "progresul" omenirii cu totul altfel.

Al doilea şoc l-am avut către sfârşitul studenţiei, când am întâlnit un preot extrem de modest şi cu multă doxă. Un sfânt în viaţă ("petrecuse" ani mulţi la muncă silnică prin mine de plumb şi închisori), un adevărat pescar de oameni. Nu l-am iertat, au fost mai multe reprize de discuţii pe teme de dogmatică. Ceea ce am aflat de la el, ca şi exemplul lui de viaţă, m-au convins.

Al treilea şoc a fost foarte recent, abia de câţiva ani. Am descoperit ceea ce apare prin unele cărţi ca "Dumnezeu personal". Aceasta a fost "a doua mea convertire". Una e să spui "cred într-un principiu atoate şi într-un guvernământ al universului" şi alta e să realizezi că, de fapt, Cristos te cheamă la El după numele tău şi îţi vorbeşte şi te ghidează aşa cum face un frate mai mare cu frăţiorul mai mic şi mai neajutorat. Ceea ce a dus la această "a doua convertire" e un lucru incredibil: între timp devenisem tată, iar fiul meu se apropia de vârsta la care în Biserica mea se face o împărtăşanie solemnă. A făcut tot felul de cateheze şi de repetiţii la care l-am dus şi, cu acele, prilejuri, am început să mă împărtăşesc şi eu. Până atunci nu mă împărtăşisem decât la câţiva ani o dată, având mereu dubii asupra "Misterului Credinţei". Ei bine, de atunci am început să simt o teribilă foame şi sete pentru El. Nu vă gândiţi la ceva foarte înalt, metafizic: o foame şi o sete ca o nevoie fizică. De atunci, sunt hotărât să nu mă mai despart niciodată de Cel care îmi este Dumnezeu, rege şi prieten.