[Traditie1]

Singuratatea apasa pe cei care nu cred în Dumnezeu sau care cred gresit în Dumnezeu. Trebuie sa avem credinta într-un Dumnezeu-persoane, viu, rational, prezent permanent. Atunci nu o sa ne mai simtim niciodata singuri sau sa ne plictisim.




Dar mai este un fel de singuratate care ne apasa uneori, aceea rezultata din parerea celorlalti despre noi. Daca ceilalti ne vad ca pe niste singuratici vom ajunge sa ne simtim si noi la fel (si asta se aplica si la orice parere a celorlalti despre noi). La aceasta trebuie sa raspundem cu ignorarea parerii celorlalti. Cineva facuse un topic despre influenta negativa a parerii altora despre noi. Trebuie sa ne scuturam de aceasta influenta, sa-i consideram pe ceilalti nereprezentativi daca parerea lor despre noi nu ne convine si nu are baze moral-crestine, asa cum se întâmpla de multe ori. Trebuie sa devenim puternici fara ajutorul relatiilor sociale.





Sub alt aspect, acela al singuratatii concrete, al lipsei prezentei altor oameni, aceasta, alternata cu momentele când suntem în prezenta altora e necesara echilibrului si starii noastre de fericire. În singuratate ne regasim pe noi, ne punem gândurile în ordine.




În general, cred ca trebuie sa vedem versetul de la 1 Tesaloniceni 5, 16, Bucurati-va pururea, ca un sfat extrem de folositor. Este posibil sa întoarcem toate situatiile în mod benefic si sa fim nu doar lipsiti de stres si angoase ci efectiv fericiti în orice moment, cu conditia sa traim potrivit poruncilor divine.