cu placere!!! uite inca ceva care completeaza descrierea. uite o parte din ea mai jos dar mai complet gasesti aici:
http://uncrestinortodox2.wordpress.c...iisus-hristos/
Prima parte a epistolei Claudiei Procula, soția lui Pilat, adresată Pulviei Romelia (o prietenă). O mărturie despre ultimile zile dinainte de Răstignire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
09/04/2010 de uncrestinortodox2
Hristos a înviat!
În continuare voi reda o parte din epistola soției guvernatorului Pilat adresată prietenei sale, în care vorbește despre Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Această epistolă se găsește tot în cartea diaconului Gheorghe Băbuț, citată în articolele precedente.
Originalul acestei scrisori se găsește în imensele biblioteci ale Vaticanului unde a fost copiată și trimisă Episcopului Dionisie de Constantinopol pe la anul 1463 fiind apoi republicată în anul 1875.
” Claudia Procula. Ție Pulvia Romelia, salutare! O, tu a mea credincioasă tovarășe, mă întrebi și mă rogi a-ți descrie evenimentele care s-au petrecut din ziua despărțirii noastre. Știrile unora din ele au ajuns până la tine, însă taina în care sunt învăluită, trezește în tine neliniștea și dorința de a ști starea mea. Dând atenție delicatului tău apel mă voi strădui să-mi aduc aminte de inelele lanțului de amintiri împrăștiate ale vieții mele și dacă voi întâlni asemenea împrejurări care ar uimi mintea ta, atunci adu-ți aminte că puterile creatoare sunt nepătrunse și înconjurate de întuneric, pentru priceperea noastră neputincioasă și muritoare, de a schimba soarta vieții lor. Eu n-o să-ți amintesc primele zile ale mele, care au zburat așa de repede în pace la Norbona, sub paza și grijea părintească și sub ocrotirea prezenței lor. Tu știi că odată cu sosirea primăverii a 16-a a fecioriei mele, m-am unit prin legământ conjugal cu romanul Ponțiu Pilat, nepot al unei renumite familii care ocupa pe atunci în Italia un loc de Guvernator. Imediat după ieșirea noastră din templu, eu a trebuit ca să urmez lui Ponțiu Pilat în provincia care i-a fost încredințată. Am plecat fără bucurie, dar nici de tot cu îndoială, după soțul meu. Eu am regretat mult pentru voi…locuința liniștită a părinților mei, fericitul cer al Narbonei, frumoasele monumente, gingașele dumbrăvi ale patriei mele, eu vă salut cu ochii plini de lacrimi. Primii ani ai vieții mele conjugale au trecut liniștiți. Cerul mi-a dăruit un fiu, el mi-a fost drag mai mult decât lumina zilei, am împărțit cu el ceasurile mele de îndeletnicire, de tristețe și de bucurie. Fiul meu era de cinci ani când Ponțiu, după mila împăratului, a fost denumit ca Procurator al Iudeii. Atunci noi am plecat cu oamenii noștri aranjați ca servitori, pe un drum foarte greu de descris. Cu timpul m-am îndrăgostit de acea provincie bogată și fructiferă, pe care soțul meu trebuia s-o cârmuiască în numele Romei, stăpâna popoarelor. În Ierusalim am fost înconjurată de aplauze, de cinste, totuși eu am trăit în deplină tristețe și izolare, din cauza mândriei și disprețului cu care evreii ne întâmpinau pe noi ,,străinii’’și ,,păgânii’’, după cum ne numeau ei pe noi. Ei susțineau că noi spurcăm cu prezența noastră pământul sfânt pe care Dumnezeul lor l-a făgăduit strămoșilor lor. Eu mi-am petrecut timpul cu copilașul meu prin pădurile mele liniștite unde mistrețul se nutrea cu ramurile măslinilor, unde palmierii cu frunzele lor delicate, mai frumoase decât cele din Delosa se ridicau peste portocalii sălbatici, care înfloreau și printre pomii fructiferi, acolo sub acea umbră răcoroasă, am cusut învelitoare pentru altarele zeilor sau citeam versurile lui virgiliu, atât de plăcute auzului și tot atât de răcoritoare inimii. Soțul meu, numai puține momente le putea rezerva pentru mine. El era întunecat și trist, oricât de tare era mâna lui, ea se arăta totuși foarte slabă de a ține în supunere pe acest popor, care a fost atâta timp independent și pornit din fire spre răscoală, care sunt despărțiți în mii de secte furtunoase, dar care se unesc într-un singur punct, în ura lor contra romanilor. Numai o singură familie, din înalta clasă din Ierusalim îmi arăta o prietenie relativă. Aceasta era familia căpitanului sinagogii. Iar eu am găsit o mare plăcere în vizitarea soției lui Salomeea, un exemplu de bunătate, blândețe îndeosebi cu facerea de cunoștință cu fiica ei, ce avea vârsta de 12 anișori, Semida, iubită și prea frumoasă ca sarea Șaronului care înfrumusețează părul ei. Câteodată ele îmi vorbeau despre Dumnezeul părinților lor, îmi citeau pasaje din sfintele cărți. Și ce să-ți spun Pulvio, amintindu-mi despre cunoscutele cântări ale lor de laudă compuse de Solomon pentru Dumnezeul lui Iacob!’’ Acel singur Dumnezeu veșnic nepătruns de obiceiurile și proverbele cărora noi le dăm ascultare la altarele noastre, numindu-le ca dumnezești. Acel Atotputernic și milostiv, care unește în sine bunătatea, curăția și mărirea! Amintindu-mi de glasul Semidei care răsuna ca răsunetul de harpă când cânta sfântul imn Binefăcătorului și marelui Împărat al lumii lui Israel, Căruia la rândul meu, am încercat să cânt la instrumentul meu, așa de des folosit atunci. În singurătatea mea, lângă leagănul copilului meu, mă aruncam în genunchi, îl chemam de multe ori, chiar contra voinței mele, rugam pe acel Dumnezeu pentru smerenia și liniștea inimii mele, căruia îi supuneam soarta și judecata mea mâinii sale tari de fier, ca o roabă a unui domnitor și să vezi minune! Eu totdeauna mă ridicam ajutată și mângâiată! După un timp oarecare Semida se îmbolnăvi. Într-o dimineață când m-am deșteptat, mi s-a spus că ea a murit în brațele mamei sale și fără prea multe suferinți. Cuprinsă de întristare, auzind această știre, eu am apucat copilașul meu pentru a merge în grabă la ele, ca să plâng împreună cu plângătoarele și cu maica Semidei. Sosind în strada unde era casa lor, servitorii mei cu mare greutate au putut face drum prin mulțime pentru mine și însoțitoarele mele, pentru că plângătoarele și cântărețele împreună cu o imensă mulțime de popor se îngrămădise în jurul casei. Deodată am văzut că mulțimea se retrage, făcând loc de trecere unui grup de oameni ce veneau, la care mulțimea privea cu mare interes și respect. La primul om, eu am recunoscut pe tatăl Semidei, dar în loc de al vedea întristat, după cum mă așteptam să-l văd, pe stimata lui față, eu am văzut trăsătura unei ferme convingeri și nădejdi ce nu putea fi înțeleasă de mine. Cu El mai mergeau încă trei inși îmbrăcați în haine aspre și cam sărăcăcioase, ce dădea aspectul că sunt oameni simpli și neștiutori. Iar după ei mergea unul îmbrăcat într-o haină lungă, un bărbat în anii de plină frăgezie a tinereții. Eu am ridicat ochii ca să-l privesc, dar a trebuit imediat să-mi retrag privirea de la El spre pământ, ca dinaintea soarelui strălucitor. Mi se părea că fruntea lui era luminată, iar în jurul capului se forma o strălucire, care părea ca o coroană, iar părul lui lucitor se lăsa pe umeri potrivit obiceiului locuitorilor din orașul Nazaret. Îmi este imposibil a-ți explica ce am simțit eu, când l-am privit. Aceasta a fost cea mai puternică emoție pe care am simțit-o vreodată pentru că în fiecare trăsătură, El insufla și o temere tainică prin privirea ochilor Săi, ce părea că ne preface în țărână. Eu am plecat după El, fără să știu unde merge. Ușa casei se deschise și eu am putut vedea pe Semida care zăcea în pat înconjurată de sfeșnice și de miresme. Era încă frumoasă, dar palidă ca culoarea crinilor ce erau îngrămădiți la picioarele ei uscate. Salomeia stătea lângă ea muțită și aproape lipsită de orice simțire, mi se părea că ea nici nu mă vedea. Iar tatăl Semidei s-a aruncat la picioarele Acelui necunoscut mie, care se apropia de așternutul celei moarte, și arătând-o cu degetul a strigat. ,,Domnul meu, fiica mea este în mâinile morții, dar dacă voiești ea va învia!” Atunci eu am început să tremur când am auzit aceste cuvinte, inima mea încetă a mai bate, din cauza măreției Aceluia pe care eu nu-l cunoșteam. El a prins mâinile Semidei, ațintindu-și puternica privire la ea și i-a zis: ,,Fetiță scoală” și Semida s-a ridicat de pe patul ei, ca și cum ar fi fost ajutată de o mână nevăzută. Ochii i se deschiseră, simțul, firul vieții înflori iarăși pe buzele ei, apoi a întins mânuțele ei și a strigat: ,,mamă”! În acest strigăt s-a trezit și Salomeia. Mama și fiica s-au îmbrățișat una pe alta. Iar Iair tatăl îngenunchind în fața Aceluia, căruia îi zicea,,Domn” sărutându-i ciucurii de la poalele veșmintelor lui zise: ,,Ce trebuie să fac pentru a avea viață veșnică?” ,,Să iubești pe Dumnezeu și pe oameni” a răspuns. După aceste cuvinte El se făcu nevăzut ca și o fantomă în umbra luminii. Eu eram în genunchi, fără să-mi dau seama. După ce m-am trezit ca dintr-o deșteptare din somn, am plecat acasă, lăsând fericită familia în culmea veseliei,